Marius Stan

Vladimir Maximov (n. în 1930 la Moscova, ca Lev Alexeevici Samsonov) a fost unul din cei mai remarcabili scriitori ruși ai secolului trecut și o figură importantă a mișcării disidente sovietice și post-sovietice.

Copilăria viitorului scriitor fusese însă una dură. Tatăl lui, arestat în câteva rânduri de-a lungul anilor ’30, a murit ucis la începutul războiului, în 1941. Maximov a ajuns astfel într-un orfelinat și apoi într-o colonie pentru delincvenții juvenili. Educația sa adunată n-a însemnat mai mult de patru ani. Până la vârsta de 22 de ani, cutreierase de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice, muncind ca zilier la diferite ferme colective și pe șantiere. Tânărul Maximov văzuse deja mare parte din Asia Centrală și Siberia și vizitase mai multe orfelinate și școli de corecție. Putem spune că așa a început „călătoria” celui a cărui biografie avea să se încheie pe 26 martie 1995, într-o respectabilă suburbie pariziană.

Declicul pentru el s-a produs în 1952, când a debutat cu primele poezii și a început să scrie ca jurnalist pentru mai multe ziare locale. Se vădește faptul că asprimea tinereții nu l-a distrus pe viitorul scriitor, ci, din contră: experiența supraviețuirii într-un conflict permanent cu mediul social înconjurător i-a modelat, în bună măsură, caracterul. Cum calea către marea literatură rusă trece întotdeauna prin capitală, Maximov a trebuit să aștepte auspicii mai bune.

A reușit, așadar, să se întoarcă la Moscova abia în 1956. Coincidență sau nu, revenirea sa a coincis cu așa-zisul „dezgheț” al lui Hrușciov. Viața Uniunii Sovietice, în ansamblu, trecea prin mari transformări. La porțile literaturii sovietice bătea o nouă generație de tineri scriitori. Evident, mulți dintre ei trecuseră prin război și lagărele staliniste. Atunci, în acel moment, începe Maximov să publice masiv în revistele literare din capitală. După încă 7 ani, este acceptat în Uniunea Scriitorilor Sovietici.

În paralel cu viața de scriitor (articole, romane realiste, versuri), Maximov s-a implicat în numeroase activități sociale, iar în 1967 a fost invitat să facă parte din redacția influentei reviste literare sovietice Oktiabr. Cărțile și publicațiile lui s-au bucurat de un apreciabil succes la public și au fost discutate intens în paginile periodicelor sovietice.

Însă Vladimir Maximov nu putea fi până la capăt un scriitor sovietic ortodox. Opiniile sale politice s-au abătut brusc de la linia oficială, lucru reflectat din plin în mai multe cărți despre deprimantele realități sovietice. Au fost, în cele din urmă, interzise. Romanele Șapte zile de creație (1971) și Carantina (1973) au ajuns la cititori în formă dactilografiată, înainte de a fi strecurate și publicate în străinătate. Maximov se considera de pe acum și creștin, punându-și „trezirea religioasă” pe seama parcurgerii literaturii ruse pre-revoluționare. Din perspectiva autorităților sovietice, acesta era un „moft” mult prea evident din partea scriitorului.

În 1973, a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor și supus unui tratament obligatoriu într-o clinică de psihiatrie, o practică obișnuită în URSS-ul acelei perioade. A fost forțat să emigreze în aceeași zi cu Alexandr Soljenițîn, în februarie 1974, și s-a stabilit la Paris, unde a locuit până la sfârșitul zilelor. Asemeni prietenului său—transformat în dușman pentru o vreme, apoi, din nou, în prieten regăsit—Andrei Siniavski, Maximov nu s-a sinchisit să stăpânească prea bine franceza și nici nu s-a simțit vreodată acasă în noul mediu.

La Paris, însă, Vladimir Maximov a participat activ la activitățile sociale și literare ale emigrației ruse. Tot el a fost ales director executiv al organizației internaționale anticomuniste Resistance International. În capitala Franței a publicat tot ce nu fusese posibil să apară în Uniunea Sovietică. Cărțile sale despre dezolantele realități sovietice au avut un succes enorm și au fost traduse în mai multe limbi europene.

Chiar și așa, Vladimir Emelianovici a crezut că principala activitate a vieții sale a fost publicarea revistei disidente Kontinent, din al cărei colegiu editorial mai făceau parte și Victor Nekrasov, Andrei Saharov, Iosif Brodski, ori Natalia Gorbanevskaia (din Rusia), Milovan Djilas (din Iugoslavia), dar și o întreagă pleiadă de personalități internaționale, precum Arthur Koestler, Eugen Ionesco, Saul Bellow, Raymond Aron sau Ignazio Silone.

Timp de trei decenii, datorită tenacității lui Vladimir Maximov, o mulțime de scriitori și gânditori, liberali sau conservatori, aveau să-și exprime opiniile în paginile revistei ori să ia parte la evenimentele organizate aici. Asemeni celorlalți disidenți, și Maximov a crezut că, indiferent de ce va urma după prăbușirea Uniunii Sovietice, va fi mai bine. Scepticismul său în privința glasnost-ului gorbaciovist a fost nimic prin comparație cu adversitatea pe care a arătat-o regimului Boris Elțîn. A fost un personaj dificil, însă unul autentic rusesc, precum Gorki, pe care poți să-l admiri chiar și atunci când nu-l placi foarte tare...

Iosif Brodski a scris la un moment dat, în introducerea unui volum de poeme al Irinei Ratușinskaia, următoarele cuvinte: „A ascunde un poet după gratii este precum stricarea unui ceas, este falsificarea timpului, pentru că metrul poetic nu este nimic altceva decât timp restructurat...”.

Nimic mai adevărat! Nu doar lupta pentru restructurarea timpului, ci și reintrarea în posesia lui au reprezentat una din cele mai influente teme ale operei poetei creștine disidente Irina Ratușinskaia (martie 1954–iulie 2017). Născută la Odessa în primăvara anului 1954, Ratușinskaia fusese crescută fără educație religioasă, în consacrata tradiție sovietică. Avea totuși să dezvolte un interes aparte pentru originile ei poloneze și în special pentru religia catolică a bunicii sale, care fusese, la rându-i, așa cum a scris chiar Irina, „arestată frecvent de către KGB” pentru convingerile sale.

Părinții Irinei au încercat să descurajeze permanent asemenea înclinații subversive la fiica lor. I-au interzis chiar să învețe poloneză sau să discute cu bunicii despre orice subiect religios ori nesovietic. În 1971, a început să studieze fizica la universitatea din Odessa, deși interesele personale o recomandau mai degrabă pentru poezie și literatură. A debutat cu propria-i poezie la scurt timp după absolvire, profund influențată de operele unor Mandelștam, Pasternak, Țvetaeva sau Ahmatova. Nu este întâmplător faptul că toți acești poeți avuseseră de suferit de pe urma autorităților sovietice. Poemele Irinei Ratușinskaia au trădat, la rându-le, o anumită urgență și au fost apreciate în special de către Brodski, cel care a descris-o ca pe o poetă cu o voce aparte, pătrunzătoare și totuși lipsită de orice isterie.

După absolvirea facultății, în 1976, Ratușinskaia a luat în primire un post de profesoară de fizică la o școală din Odessa. A ajuns destul de rapid în inspectoratul școlar local, însă atunci când a refuzat să execute instrucțiuni care îi discriminau pe candidații evrei, a fost dată afară. În 1979, s-a căsătorit cu activistul pentru drepturile omului Igor Gherașcenko și s-a mutat la Kiev. Un an mai târziu, cuplului îi era refuzată viza de emigrare, iar în 1981, cei doi au fost avertizați să nu mai semnaleze violările drepturilor omului în Uniunea Sovietică.

Este și motivul pentru care, în urma unei manifestații de susținere a lui Andrei Saharov petrecută în decembrie 1981 la Moscova, Ratușinskaia și Gherașcenko au fost arestați și ținuți timp de zece zile în închisori separate. Evident, lucrurile nu s-au oprit aici și cei doi și-au pierdut slujbele, fiind nevoiți să supraviețuiască prin munci banale. Peste nouă luni de zile, Irina era din nou arestată, de data aceasta pentru o perioadă mai lungă.

A ajuns în colonia de muncă de la Barașevo, renumită pentru administrația ei dură, descrisă, de altfel, în rapoartele samizdat care s-au scurs în afara lagărului. În perioada 1983–1984, au fost înregistrate circa două sute de greve colective sau personale, în semn de protest față de tratamentul aplicat prizonierilor. Irina Ratușinskaia a fost implicată activ în toate aceste „răzvrătiri”, iar rezistența ei a transformat-o într-o țintă a represiunii pentru conducerea lagărului.

În anul 1985, a trecut printr-un proces de „reeducare” în închisoarea KGB din Saransk, iar în luna august a aceluiași an, a fost ținută în izolare la Iavas, „capitala” rețelei mordave de lagăre. Ajunsese aici cu traume craniene, într-o stare de sănătate precară, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe tartorii lagărului să-i aplice nenumărate corecții fizice. În 1986, când soțul și mama ei au încercat s-o viziteze la Barașevo, li s-a respins accesul. Se pare că autoritățile lagărului nu doreau confirmarea rapoartelor despre sănătatea ei precară.

Starea Irinei Ratușinskaia nu s-a îmbunătățit decât după transferul ei la Kiev, unde condițiile de detenție erau puțin mai bune. Aici, abia, a reușit să-și revadă familia, despre care nu mai auzise nimic din 1983. Deși i s-a sugerat să pledeze pentru clemență spre a putea fi eliberată, Ratușinskaia a refuzat și a continuat să susțină că fusese acuzată și închisă ilegal. I s-ar fi părut cu adevărat absurd să ceară un recurs (faptul că suferea deja de probleme cardiace provocate de lunga detenție nu a împiedicat-o să-și demonstreze tăria de caracter).

Deși ar fi trebuit să petreacă 7 ani în lagărele de muncă și alți 5 în exil intern (domiciliu forțat), a fost eliberată în octombrie 1986—ca urmare a presiunilor politice—și forțată să ia calea Occidentului. A continuat să scrie poezie și după emigrare, dar și memorii și romane bazate pe experiențele ei de scriitoare sovietică, disidentă, creștină devotată și prizonieră. În Fictions and Lies, de pildă, a expus în detaliu corupția politică și morală care impregnase lumea scriitorilor sovietici în perioada lui Brejnev.

Irina Ratușinskaia rămâne în istorie, dincolo de multiplele-i acte de bravură, și pentru cea mai lungă sentință aplicată unei femei sovietice, pe motive politice (adică „agitație și propagandă anti-sovietică” prin poeziile ei), după moartea lui Stalin. Vorbind despre influența Țvetaevei și a Ahamatovei asupra ei, același Brodski spunea că, indiferent de destinul fatal al Rusiei în secolul XX, a existat și norocul extraordinar al poeziei: „Prețul acestei șanse, în orice caz, a fost înspăimântător, așa cum o demonstrează soarta Irinei Ratușinskaia”.