Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Unul din lucrurile pozitive ale ascensiunii trumpismului este și un interes regăsit (sau nou descoperit, pentru mulți alții) pentru vechea literatură central-europeană. Oamenii se trezesc de obicei mai greu, dar au început, în sfârșit, să o facă. Sunt relativ bucuros cu acest fapt, deși e, în multe privințe, mult prea târziu. Un ziar spune că (președintele american) 45 este Omul fără însușiri, un altul că este Magicianul lui Thomas Mann. Dar, ca mai mereu, suntem în această situație pentru că New York Times, Washington Post și toate celelalte au ignorat ceea ce Europa Centrală are de spus despre politica radicală, ideologiile utopice și mișcările de masă - până când a fost prea târziu. Stoparea ism-elor cere să fii pregătit intelectual pentru ele.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:03 0:00
Link direct

Romanul Ciuma al lui Albert Camus este responsabil pentru numele dat erei noastre și celei de dinainte, în anii 1920 și 1930. În anii ’20, oamenii au pierdut hățurile. S-au înamorat de personaje demente precum Hitler și Stalin. Până în anii ’30, acești oameni demenți aveau controlul. Construiau lagărele de concentrare și chiar păreau că vor dăinui pentru totdeauna. Suntem, evident, la începutul acestui fenomen, dar trebuie să ținem minte și că nu suntem condamnați să vedem această tragedie dusă până la capăt. Dacă începe, poate sau nu poate să se sfârșească. Întrebarea nu este „Putem noi să ieșim blestemând sau râzând din asta?”, ci „Putem noi justifica libertatea și critica utopismul cu succes, să facem masele să vadă din nou adevărul?”.

Ciuma arată că există elemente diabolice în modernitate: aristocrația își pierde privilegiul, conceptele de libertate și democrație iau amploare, iar viața devine mai bună, într-un sens general. Dar până și cel mai bun lucru nu este niciodată perfect, și odată ce se insinuează suficientă schimbare, mulți oameni sfârșesc prin a se îndrăgosti de sociopați. Intră în scenă Hitler și Lenin, Khomeini și Putin. În disperare de cauză și din pricină de idioțenie (o închisă și îngustă viziune care respinge progresul), oamenii aleg să fie posedați. Ei defectează și aleg Diavolul. Acum Iadul este destinația. Terorizează cât poți ca să ajungi în Iad, iar asta va fi perfect. Când progresul și democrația devin inacceptabile, revoluția și totalitarismul devin preferatele maselor. Toleranța este dată pe intoleranță, diversitatea pe conformism, dragostea pe ură.

Fundamentalismul și cinismul nu se exclud. Ambele cred în nihilism. Respingerea tuturor valorilor este înșelător de confortabilă, atât pentru militanții activi care comit fizic crimele, cât și pentru cetățenii normali ce-i susțin pe liderii care justifică aceste crime. Nihilismul a luat amploare odată cu teroriștii ruși ai sfârșitului de secol XIX. Aveau aproape zero idee despre ceea ce doreau de fapt. Toate opiniile lor despre viitor erau atât de vagi pentru că ei credeau cu adevărat că Utopia se va întâmpla pur și simplu dacă făceau ce era de făcut. Iar acea cale se baza pe dinamită făcută în casă. Pentru ei, odată ce vor fi omorât, omorât, omorât destui oameni, Revoluția se va petrece pe dată, iar omenirea va fi instant fericită. Mânați de violență și furie în numele Fericirii pentru toți (adică toți cei care mai rămân în picioare după valul ucigaș, așa cum au admis deschis mulți nihiliști care susțineau că ar putea să moară și nouă din zece oameni pentru atingerea scopului lor general), ei s-au transformat, pur și simplu, în zeloții cultului bombei. O fetișizare a violenței însemna că oameni altminteri declarat altruiști erau și lipsiți de compasiune. Asta este ceea ce face ideologia: mimează bunele intenții și îi face pe adepții ei să performeze pe noi culmi ale răului...

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:53 0:00
Link direct

Karl Marx a fost un filosof german de secol XIX, nu un utopist radical rus de secol XX. S-a preocupat de ideile nepractice, nu de planuri apocaliptice. În vreme ce Marx visa la o Utopie la fel ca Lenin ulterior, seriozitatea sa definește diferențele dintre gânditorul umanist și dictatorul genocidar. În gândirea lui Marx, Revoluția însemna triumful democrației (firește, nu al celei liberale). Pentru Lenin, Revoluția însemna înfrângerea democrației. Prescripțiile lui Marx erau vagi, așa cum am mai spus. Parametrii pe care i-a stabilit nu lăsau adepților săi prea multă înclinație spre democrație și drepturi, dar Marx a insistat că s-ar putea merge și în acea direcție.

Mințea el, sau era atât de nerealist și optimist? Nu putem trage o concluzie și da un răspuns la această întrebare doar prin examinarea statului sovietic, pentru că acesta nu a fost creat ca un proiect marxist. Lenin nu era un marxist tradițional (în pofida insistenței sale că ar fi fost), un fapt trădat și de permanenta lui obsesie cu necesitatea tiraniei (acea „dictatură a proletariatului”). Cu toate acestea, teoriile lui nu au părut să se abată prea mult de la cele câteva variante de marxism pe care ni le putem imagina. Este de-a dreptul dezamăgitor faptul că Jefferson i-a susținut pe tiranicii iacobini, dar acesta a fost mai mult rezultatul lipsei de informare în acele timpuri. Nu e vorba de o condamnare solidă a radicalismului sau caracterului său. Însă pentru Marx, nu există prea multe scuze. In acest sens, leninismul este copilul legitim al marxismului—nici măcar un bastard. Și nu e singurul. Probabil că putem afirma chiar că Marx a fost iresponsabil in sensul ca era practic indiferent la posibilele desfigurări ale ideilor sale. Dând voce unor asemenea reverii cataclismice fără instrucțiuni explicite de prioritizare necondiționată a libertății pentru fiecare ființă umană, nu a făcut decât să creeze rețeta pentru toate dezastrele care aveau să urmeze. Ideile lui Marx, deși cu potențial totalitar, nu erau în sine diabolice. Marx nu era un demon; era pur și simplu prea inteligent pentru o lume barbară. Venea din tradiția Iluminismului și nu putea anticipa nașterea mișcărilor și partidelor contra-iluministe și genocidare.

Există cuvântul german aufheben. Înseamnă a suspenda, a abroga, a transcende, a susține, a trece peste. Doar limba germană poate produce un cuvânt care pare un nonsens total, care înseamnă în același timp două lucruri opuse: distrugere și prezervare. Dar trebuie să înțelegem că nu este vorba despre un nonsens. De fapt, are un sens perfect. Lumea nu este simplă, precum in basme, ci totul are un sens, ori mai exact o multitudine de semnificații. Revoluția completă înseamnă a desființa și a păstra, pentru că prezervă existența naturală a oamenilor în timp ce abrogă condițiile artificiale pe care anumite clici le-au impus asupra acestora. Iată, de fapt, teza și antiteza. Hegel a descris cum A este A și non-A, în același timp. Schimbarea este inexorabilă, universală și inevitabilă. Un traducător al operelor lui Marx și Hegel din germană în alte limbi trebuie să aleagă cum anume să traducă și acest cuvânt. Dumnezeu a creat într-adevăr limba germană pentru a înțelege lucruri care sunt absolut adevărate și totuși scapă tuturor, poate doar cu excepția celor mai îndrăzneți gânditori.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG