Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:28 0:00
Link direct

Marxismul a fost botezat după numele filosofului german Karl Marx (1818—1883). El a aparținut secolului al XIX-lea, când se iveau zorii modernității și când noua tehnologie bulversa societatea. Această răsturnare a vechii ordini a falimentat gândirea oamenilor de litere și politica nobililor aleși și a regilor suverani. Așa cum știm, aceste transformări s-au împreunat pentru a ajunge, în cele din urmă, să răvășească istoria secolului XX, timp în care Germania a cucerit cu gândul la un Lebensraum mitologic iar Rusia s-a angajat în construirea Utopiei, paradisul societății fără clase. După ce secolul XIX a fost unul al filosofiei și al baricadelor, aceste două activități sociale s-au combinat după masacrul reprezentat de Primul Război Mondial și au devenit statul totalitar genocidar. Privind la propriul nostru secol, acum, pare că aceste pasiuni ale maselor nu sunt încă defuncte.

De ce ne pasă atât de mult de marxism? Până la urmă, puterea sa este cel mult oglinda celor câtorva state comuniste rămase în picioare. Imperativul categoric nu va erupe brusc în cadrul populațiilor statelor non-comuniste. În orice caz, este vital să recunoaștem că multe aspecte ale gândirii lui Marx continuă să fie parte din dezbaterile politice, economice și sociale peste tot în lume. Moștenirea durabilă lăsată de Marx este evidentă, nu doar prin ceea ce s-a întâmplat, ci și prin ceea ce este și probabil că poate fi, nemaivorbind de ce ar trebui. Iar melanjul de nemulțumire, mânie, pasiune, adevăruri autoproclamate, determinare, revoluție, unitate, eliberare, libertate, prosperitate și fericire poate încă să mai anime masele. Populații întregi au fost anihilate, au fost distruse instituții sociale și de stat în numele acestor deziderate—și ne mai întrebăm dacă se poate întâmpla asta din nou? Vedem ce se petrece în Statele Unite. Ruptura cu o lungă tradiție americană caracterizată prin calm intern este mai acută ca în alte state occidentale, iar mișcările promovate de Trump și Sanders au promis renașteri absolute. Acum la putere, președintele cu numărul 45 încearcă să schimbe totul, să creeze o Utopie exclusivă. Totalitarismul nu reprezintă doar o întoarcere la barbarie, ci mai degrabă ceva în care se angajează oameni civilizați. Nu este „comis”—așa zicând—de extratereștri înșelători, cum ne place să credem; mai degrabă, el este alimentat de ideile și politica radicală a acelora care cred că sunt superiori altor oameni, că sunt cei mai capabili să aducă salvarea societății și, da, chiar și a acelor presupuși barbari inadaptați care o compun.

Dacă nici acest lucru nu este interesant, atunci care o mai fi!? Ideile inspirate de viziunea oraculară a lui Karl Marx pot domina din nou lumea. Au făcut-o anterior, iar impactul uman a fost de negândit, sfidează într-adevăr reprezentarea: 100 de milioane—și poate mai mult—au fost ucise în cadrul experimentelor comuniste. Moral vorbind, nimic nu merită mai mult atenția noastră, poate excepție făcând fascismul și libertatea, pe care ar trebui să le privim cu aceeași gravitate. Ne place sau nu, ideologia s-a întors. Dar ar trebui, mai degrabă, să întrebăm dacă ea a plecat vreodată? Deși am crezut cu naivitate a fi eradicat ideologia după Războiul Rece și prăbușirea Uniunii Sovietice, realitatea este aceea că ea nu a murit nicicând. Ar fi dat înapoi, s-ar fi retras în faldurile umbrelor pentru câteva decenii, ajutată și de orbirea multora, dar ideologia este azi gata, din nou, să facă ravagii plecând de la incertitudinile ce planează asupra lumii în care trăim. Vechi forme și idei sunt de regăsit acum, în zilele noastre, și ar putea să ajungă la fel de dominante și periculoase ca în trecut. Ele pot avea o altă față atașată conținutului, o altă copertă, dar sunt la fel de pline de ură și de violente ca înainte. Ultimele două secole sunt astfel suficient de instructive pentru a oferi sfaturile necesare celor care azi sunt determinați să reziste oricăror fascisme și comunisme, indiferent de sofismele cu care operează.

Dedic acest text prietenului meu Victor Sebestyen, autor al unei noi și indispensabile biografii Lenin.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:28 0:00
Link direct

Povestea relației dintre Rosa Luxemburg (1871—1919) și Vladimir Lenin (1870—1924) poate da naștere unui roman de idei. Cu excepția mentorului său timpuriu, Gheorghi Plehanov, nu cred că Vladimir cel Roșu a respectat vreodată vreun gânditor marxist mai mult ca pe Rosa cea Roșie. Chiar și diatribele lui erau pline de apreciere pentru formidabila ei inteligență politică. Ambii erau marxiști neortodocși, ambii erau intelectuali, ambii aparțineau de ceea ce Hannah Arendt a descris a fi nucleul cosmopolit din interiorul socialismului european. Dar viziunile lor despre partid, ideologie și acțiune politică au fost cât se poate de divergente și marcate de dramatice tensiuni. Ea a favorizat spontaneitatea maselor și a suspectat orice substituționism (partidul in locul clasei, Comitetul Central in locul partidului etc). El a reprezentat exact lucru împotriva căruia avertiza Marx în faimoasa a treia teză despre Feuerbach: dictatura pedagogică a câtorva indivizi anume aleși asupra unei clase prezumat inactivă, inertă, și apoi asupra întregii națiuni. Ea a iubit spațiile deschise, el s-a simțit fericit doar în lumea secretă a conspirațiilor subterane.

Inițial, Rosa cea Roșie a îmbrățișat lovitura din Octombrie. Știindu-i pe Lenin și Troțki de mulți ani, avea serioase îndoieli, dar a decis atunci să le înăbușe. Câteva luni mai târziu, ca o confirmare a celor mai negre temeri ale ei, Rosa a fost șocată de modul în care au dizolvat bolșevicii Adunarea Constituantă și au suprimat pluralismul politic. Cosmologia ei politică și sistemul ei axiologic nu puteau accepta un regim cu partid unic. Critica ei la adresa Revoluției Ruse rămâne un apel incandescent la emancipare reală de sub tutela și împotriva tiraniei birocratice. În 1988—1989, disidenții est-germani demonstrau cu bannere purtându-i cuvintele: „Libertatea este libertate doar pentru cei care gândesc diferit”. În însemnările sale de gazetar (Notes of a Publicist), Vladimir cel Roșu aducea un tribut martirei revoluționare ucisă cu bestialitate în ianuarie 1919 de către acele Freikorps proto-fasciste și scria că operele ei complete (sublinierea lui), adică și ceea ce zisese despre preluarea puterii de către bolșevici și urmarea dictatorială, aparțineau celei mai de preț comori ale gândirii socialiste. După moartea lui, în ianuarie 1924, Stalin și Zinoviev au inventat termenul de „luxemburgism” pentru a denunța viziunea ei asupra socialismului democratic. Una din susținătoarele acestora, Ruth Fischer, ulterior exclusă și ea din KPD (Partidul Comunist din Germania), scrisese despre luxemburgism ca sifilis politic...

Am citit pentru prima dată critica Rosei Luxemburg la adresa Revoluției Ruse în franceză. Era un volum subțire publicat în La Petite Collection Maspéro și pe care îl primisem în dar de la Juliette, o tânără franțuzoaică pe care o întâlnisem la Neptun, la Marea Neagră, prin prietenii mei Tudor și Florica Jebeleanu. Se afla acolo împreună cu părinții ei, un anume doctor Mayer și soția sa, poeta de limbă idiș Dora Teitelboim, invitată în România de Uniunea Scriitorilor. Juliette m-a întrebat ce cărți visez să am și am spus că îmi doream să pot citi scrierile Rosei Luxemburg. Am aflat apoi că numele ei real era Julius Ethel, abreviat ca Juliette. Tatăl ei era vărul lui Ethel Rosenberg. Sau cel puțin așa mi-au spus. Părăsiseră Statele Unite în anii lui McCarthy, Juliette se născuse în Franța. Apoi am pierdut legătura, dar critica devastatoare a leninismului construită de Rosa mi-a marcat întreaga viziune despre lume...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG