Capitalismul, faza în care se afla lumea occidentală atunci când scria Marx în secolul XIX, impune înrobirea muncitorilor de către proprietari. Este ultima fază a exploatării umane, una care trebuie depășită dacă e ca omenirea să supraviețuiască. Muncitorii se vor răzvrăti, dar nu vor deveni viitori înrobitori. Ei vor menține pur și simplu flacăra Utopiei lor aprinsă pentru totdeauna. Tehnologia modernă le oferă mijloacele de a susține egalitatea pentru toți, iar inimile lor extraordinare asigură determinarea necesară... Acesta este tabloul care face din comunism negarea negației! O altă fază este moral nenecesară și practic imposibilă, pentru că spre deosebire de toți „eroii” de dinaintea lui, proletariatul nu-și înrobește adversarii. Capitalismul a făcut din fiecare om un proletar. Și din cauza acestei înclinații spre includere, o dată ce proletariatul cucerește puterea, nu va mai fi nimeni de înrobit. Capitalismul, în dominația lui nemiloasă, și-a creat și propria moarte. Lumea post-capitalistă va fi una a asociațiilor de liberi producători, un univers post-istoric și post-politic.
Karl Marx a avut două voci. Una a fost a profetului moral, vocea pentru cei exploatați. Cealaltă a fost a cercetătorului științific care arată adevărul natural al istoriei umanității - credea el. Pasiunea lui pentru drepturi egale de partea muncitorilor obidiți, exprimată în pamflete, a fost egalată doar de cei treizeci de ani de studiu asiduu în Biblioteca de Stat Britanică, obsedat de „legile istoriei”. Acest lucru demonstrează totodată diferența dintre „maturul” și „tânărul” Marx, deși ne putem ocupa separat și de acest subiect. Să reținem doar că Marx a fost marxolog (dacă și asta), în niciun caz marxist.
Comunismul, în încarnarea lui leninistă, este foarte diferit de ideile lui Marx. Una din cele mai simple variații este aceea că Marx n-ar fi avut nimic de-a face cu revoluțiile din Africa, America Latină sau Asia. Ca hegelian, el privea acele continente ca fiind non-istorice. Până și Europa de Est și Rusia erau departe de preocupările lui. El credea că Revoluția va începe în Vestul industrializat, nu pentru că ar fi ales la întâmplare zona, ci pentru că era convins că nu poate începe nicăieri altundeva decât într-o țară a capitalismului matur (deci suficient de brutală). Condițiile păreau optime doar la câteva națiuni occidentale industrializate: burghezia era perfect exploatatoare iar opresiunea exercitată era completă, în vreme ce proletariatul dispera și, din această mizerie a lui, putea fi urnit, mobilizat să acționeze. În cele din urmă, Revoluția s-ar răspândi și spre lumea non-industrializată și toată planeta ar beneficia din această emancipare universală...
Gareth Stedman Jones a publicat o nouă biografie a lui Karl Marx în 2016. În această carte, Jones încearcă să-l prezinte pe Marx ca pe un om al epocii sale. Examinarea lui Marx ne poate ajuta să înțelegem comunismul secolului XX, dar examinarea comunismului secolului XX nu ne ajută prea tare să-l înțelegem pe Marx. Lenin și social-democrația germană sunt ambele implementări legitime, moderne ale teoriilor extrem de vagi și vechi de peste 150 de ani ale lui Marx. Am subliniat în varii ocazii nevoia de a înțelege ce înseamnă a fi un filosof german. În esență, înseamnă că Marx este special: numele lui a fost uzat și abuzat pentru a justifica unul din cele mai mari rele ale lumii și, cu toate acestea, există detalii semnificative care îl absolvă de o responsabilitate directă față de răul care a fost cauzat având marxismul în minte. Nu a existat o cauzalitate imediată, un drum direct si inevitabil de la Marx la Lenin și, cu atât mai puțin, la Stalin. Dar au existat afinități mai mult sau mai puțin avuabile, aversiuni comune, resentimente și fobii anti-burgheze și anti-liberale.