Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:53 0:00
Link direct

Voci adeseori prea grăbite afirmă că există o incompatibilitate lăuntrică între tradiția socialistă și gândirea liberală. Nu puțini sunt cei care, în posteritatea unor figuri remarcabile precum Friedrich Hayek sau Ludwig von Mises, cred că socialismul se identifică total și aprioric cu un colectivism egalitarist, deci nivelator și ostil meritului individual. Dar avem la îndemână, grație lui Stanislao Pugliese, o excelentă monografie dedicată lui Carlo Rosselli, gânditor și militant socialist italian, antifascist și antistalinist consecvent, autor al unui studiu din păcate nu prea cunoscut despre posibilitatea socialismului liberal. Născut în 1899, angajat în acțiuni antifasciste, în special în plan cultural, arestat în Italia lui Mussolini în 1926, Rosselli a evadat, ajungând în Franța, unde a întemeiat mișcarea „Justiție și Libertate” („Giustizia e Libertà”). Cartea istoricului Pugliese, Carlo Rosselli. Socialist Heretic and Antifascist Exile, a apărut la Harvard University Press în 1999 și s-a bucurat de numeroase recenzii favorabile, inclusiv una sub semnătura lui Alexander Stille.

În vremuri când demitizarea Războiului Civil spaniol se transformă nu o dată în negarea legitimității rezistenței armate împotriva rebeliunii franchiste, biografia lui Rosselli servește ca memento, demonstrând că mulți din cei înrolați de partea Republicii erau animați de cele mai generoase idealuri antitotalitare. Faptul că Stalin și comuniștii spanioli au manipulat Brigăzile Internaționale nu face din opoziția față de fascism o opțiune eronată. Cu alte cuvinte, este important să nu uităm că antifascismul nu poate servi în chip onest ca alibi pentru scuzarea stalinismului, tot astfel cum anticomunismul nu poate nicicum justifica sprijinul pentru mișcările radicale extremiste și rasiste ale acelui secol. Pentru Rosselli, la fel ca pentru Orwell sau Koestler, susținerea Republicii Spaniole ținea de un elementar simț istoric, deci de recunoașterea faptului că fascismul reprezenta un pericol mortal pentru spiritul democratic în Europa și în lume. Transmisiunile radio ale lui Rosselli din timpul Războiului Civil au provocat furia poliției secrete italiene. În 1937, Rosselli și fratele său erau asasinați de un comando fascist. „Asasinarea fraților Rosselli semnifică decesul libertății în Europa”, afirma un protest semnat de artiști și intelectuali din Franța, inclusiv André Breton, Pablo Picasso și Fernand Léger (să nu uităm că Breton însuși era un adversar declarat al stalinismului). Uciderea fraților Rosselli avea să inspire romanul Conformistul de Alberto Moravia (vărul lor) și filmul cu același nume de Bernardo Bertolucci.

Ulterior, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în atmosfera încordată a rigidelor competiții ideologice, ideile originale ale lui Carlo Rosselli privind socialismul liberal nu aveau șanse de popularitate. A trebuit să se producă naufragiul istoric al leninismului și, mai ales, a fost nevoie de prăbușirea blocului sovietic, pentru ca această viziune să revină în centrul atenției intelectuale în Italia și chiar Statele Unite. Întreaga abordare a „celei de-a treia căi” se originează, grație studiilor unui Norberto Bobbio, dar și moștenirii unor Léon Blum, Willy Brandt ori François Mitterand, în această tentativă de a sintetiza vocația egalitară a socialismului cu aceea individualist-democratică a liberalismului. Scrie Stanislao Pugliese: „Pentru Rosselli, sarcina mișcării «Justiție și Libertate» consta înainte de toate în reconcilierea potențialului social și politic al Revoluției Ruse cu moștenirea științifică, umanistă, liberală a Occidentului”. Ceea ce, dacă examinăm cu atenție probele istorice despre Lenin și leninism, era în fond o mare iluzie. Pentru bolșevici, nu încape astăzi vreo îndoială, liberalismul era primejdia principală, tot astfel cum ei nu puteau tolera nicio concesie făcută pluralismului politic ori ideologic.

În vremurile în care scria Rosselli, când stalinismul făcea ravagii iar nazismul înainta vertiginos, sinteza liberalism-socialism sugera un efort eroic de surmontare a ortodoxiilor înghețate în scopul salvgardării idealurilor umaniste. Trebuia însă să se producă înfrângerea celor două imperii totalitare pentru ca o asemenea strategie cultural-politică să devină altceva decât o frumoasă, însă disperată, utopie. Aș mai menționa faptul că Rosselli a menținut o poziție rezervat-critică față de marxism. Cât privește reacțiile comuniștilor italieni față de ideile sale, ele se rezumau la invective de genul „social-fascist”. Ceea ce nu l-a făcut pe Rosselli să capituleze: dimpotrivă, cu obstinație și abnegație, el a continuat, până în clipa finală, să se opună fascismului și să își invite amicii de stânga la o regândire serioasă a chestiunii democrației. Personaj fascinant, îndrăgostit de acțiune, însă nu mai puțin devotat vieții spiritului, Carlo Rosselli simbolizează o căutare nesfârșită a unui spațiu în care politicul să se debaraseze de ideologie și în care libertatea să devină o experiență general umană.

Arthur Koestler
Arthur Koestler

Numele lui Arthur Koestler este indelebil legat de denunțarea atrocităților totalitare ale secolului XX. Scris mai întâi în limba germană, romanul său Întuneric la amiază, apărut la începutul anilor 1940 și în ediție engleză, a devenit celebru abia după război și a reprezentat, probabil, cel mai cutremurător document literar legat de catastrofa Marii Terori staliniste din perioada 1936–1939.

În 1998, în paginile săptămânalului The New Republic, cunoscutul istoric literar Michael Scammell, autor, între altele, al unei monumentale biografii a lui Aleksandr Soljenițîn, a publicat o serie de documente inedite din arhivele Cominternului legate de geneza acestei cărți cruciale pentru conștiința istorică a veacului trecut. Era vorba de două scrisori adresate de Koestler, în 1938, conducerii Asociației Scriitorilor Comuniști Germani în exil, în care își exprima totalul dezgust și revolta morală în raport cu farsele judiciare care aveau loc la Moscova sub chipul „proceselor” împotriva Vechii Gărzi bolșevice. Ar trebui să menționez că scrisorile lui Koestler au fost trimise după perioada pe care autorul o petrecuse în Spania Războiului civil, unde, asemeni lui George Orwell, avusese ocazia să descopere pe viu mașinațiile diabolice ale agenturii comuniste staliniste împotriva oricăror manifestări de autonomie politică și spirit democratic.

În autobiografia sa apărută în anii 1950, Koestler se referea la aceste scrisori considerându-le pe veci dispărute (fie în „gaura memoriei” cominterniste, fie, cine știe, în arhivele Gestapoului, după ce vor fi fost capturate în Parisul ocupat de Germania nazistă). În realitate, aveam să aflăm, așa cum scrisese odinioară Mihail Bulgakov, că „manuscrisele nu ard”. Scrisorile lui Koestler au zăcut decenii de-a rândul, prima, mai laconică, într-un fond special al arhivelor KGB-ului, cea de-a doua, mult mai detaliată, în arhivele Internaționalei a III-a, într-un dosar purtând eticheta „Arthur Koestler. Strict confidențial”.

De ce sunt aceste scrisori atât de importante? Întâi de toate, întrucât ele luminează drama de conștiință a unui intelectual revoluționar la acel ceas istoric pe care romancierul Victor Serge l-a numit „al miezului de noapte din secol”, când delirul stalinist ajunsese la culmea paranoiei polițiste și când devenise imposibil pentru orice om de bună credință să rămână mut fără ca prin acesta să participe la perpetuarea unei oribile și sângeroase mascarade. Apoi, este vorba de un diagnostic lucid, cât se poate de riguros, al degringoladei morale a bolșevismului. Rupând cu colegii săi staliniști, Koestler știa că se așază deliberat în afara propriei sale familii politice, că riscă să fie ponegrit, insultat, chiar nimicit. Și totuși, ruptura devenise pentru el inevitabilă. Niciun alibi, nicio raționalizare sofisticată nu mai puteau justifica susținerea imensei minciuni staliniste. În 1938, autorul se menține încă în iluzia că URSS reprezintă ultimul reazem al antifascismului. Ulterior, o dată cu semnarea acordului de brigandaj internațional din august 1939 între Molotov și Ribbentrop, se ajunge la ruptura totală. Nu mai există niciun motiv pentru Koestler, Orwell sau Manès Sperber să se abțină de la condamnarea Uniunii Sovietice ca despotism totalitar, frate siamez al Moloh-ului nazist.

În zilele noastre, când se scurge multă cerneală pe tema comparației nazism-comunism, este important să ne amintim că în urmă cu aproape opt decenii, câțiva intelectuali într-adevăr onești au avut pudoarea să pună degetul pe rană și să denunțe omologia structurală dintre crimă și barbarie a celor două regimuri revoluționar-totalitare absolute ale secolului XX.

Prima scrisoare este un text lapidar, prin care Koestler își anunță colegii comuniști de expresie germană că a decis să demisioneze din Partidul Comunist German. Era vorba de un gest de o imensă semnificație, prin care scriitorul rupea cordonul ombilical cu o organizație cvasi-religioasă, ai cărui membri făcuseră din demagogia fraternității antifasciste un adevărat drog politic. În acest text, Koestler insistă că nu se gândește să adere la un grup de opoziție și că se menține convins de faptul că URSS „este un factor decisiv pozitiv în echilibrul politic al timpurilor noastre”. Câteva zile mai târziu, ruptura devine mult mai categorică. Apostazia se adâncește ca experiență existențială definitivă. Acuzațiile la adresa bolșevismului instituționalizat sunt configurate cu deplină claritate, anticipând tulburător paginile cele mai dramatice din romanul care avea să apară câțiva ani mai târziu. Reproșul fundamental adus de Koestler bolșevismului în ipostaza sa stalinistă este crescânda degenerare morală, climatul terorist impus ca normă de existență a partidului, anihilarea oricărei scântei de independență mentală și politică.

Scrie Koestler: „Faptul crucial este că evenimente precum

Procesele de la Moscova ...nu sunt decât expresia cea mai crasă și mai revoltătoare a unei boli care a atins întreaga mișcare, a infectat categoriile medii de cadre și se extinde până la celulele individuale

”. Cu alte cuvinte, cea mai gravă cauză, dar și consecință a teribilei maladii a spiritului și practicii revoluționare leniniste, pentru Koestler, dar și pentru eroul său Rubașov din Întuneric la amiază, o constituie absența unui sistem al eticii ori, mai exact spus, subordonarea mijloacelor față de scop. Neo-machiavelismul bolșevic își află rădăcinile în această exaltare a unei pretinse cauze sacre în numele căreia se pot justifica cele mai abjecte acțiuni: crima, trădarea, delațiunea. Ceea ce rezultă dintr-o asemenea viziune cinică asupra actului politic nu este decât o continuă persecuție a oricărei opțiuni care se distinge de „linia generală” dictată de conducătorii presupuși infailibili.

Scrisorile lui Koestler de despărțire de colegii comuniști și demisie din partid rămân, în opinia mea, momente referențiale ale literaturii deșteptării din somnul dogmatic și a sfidării înregimentării totalitare, fie ea de dreapta ori de stânga.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG