Robert Gellately, important istoric al Germaniei naziste și al Rusiei sovietice, oferă în volumul Stalin’s Curse (New York: Knopf, 2013) o perspectivă panoramică a manevrelor politice, diplomatice și psihologice ale lui Stalin care au permis Uniunii Sovietice să obțină statutul de superputere. Autorul are cunoștințe enciclopedice despre subiectul analizat. El construiește o narațiune convingătoare despre viclenie, brutalitate, prostie și idealism trădat. Firul istorisirii evoluează cronologic, începând cu triumful lui Stalin asupra rivalilor săi din elita bolșevică, după moartea lui Lenin, trecând prin ororile Marii Terori, pactul de neagresiune cu Hitler, dezastrele de la începutul războiului, după atacul nazist din iunie 1941, și apariția coaliției anti-fasciste.
Gellately insistă adecvat asupra obsesiei lui Stalin legată de dușmanii interni și asupra credinței acestuia în puritatea doctrinei oficiale. Capitolele care discută summit-urile de la Teheran, Ialta și Potsdam sunt într-adevăr revelatoare, adăugând importante nuanțe interpretărilor anterioare ale acestor evenimente de importanță mondială. Viziunea lui Gellately asupra obiectivelor internaționale sovietice diferă semnificativ de interpretarea clasică formulată de George Kennan in anii ’40 și ’50. În timp ce Stalin a adoptat obiective imperiale velicoruse, acest lucru nu a însemnat o revenire la visele geopolitice ale Romanovilor. Stalin a fost un internaționalist leninist, iar cartea lui Gellately este o dovadă pentru modul în care această agendă mesianică a fost pusă în practică după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar în Europa, ci și în Asia. Stăpânul Kremlinului a știut cum să își disimuleze planurile, mimând un comportament prietenos, rezervat. Cu toate acestea, el a aprobat și l-a încurajat pe Kim Il-sung să atace sudul peninsulei Coreea și să declanșeze o aventură militară cu grave consecințe. Diferența dintre Stalin și dușmanul lui de moarte, Troțki, constă într-o concepție diferită privind ritmul expansiunii comunismului. El nu a negat niciodată legitimitatea unei astfel de strategii.
Această concluzie provocatoare ar trebui luată în considerație de istoricii revizioniști: dacă tiranul nu ar fi murit, el ar fi urmărit fără ezitare să provoace și să câștige un nou război mondial pe care era convins că sovieticii și „lagărul progresist” l-ar fi câștigat. În acest sens, Mao, cu a sa metaforă despre vântul dinspre Est care va birui vântul dinspre Vest, a fost un veritabil continuator al moștenirii staliniste. Hrușciov, partizanul „coexistenței pașnice”, a fost de fapt renegatul revizionist condamnat cu atâta furie de Mao.
Instrumentul creat de Stalin pentru a realiza proiectul revoluționar suprem a fost Cominformul, prescurtare pentru Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești, înființat în octombrie 1947 în timpul unei conferințe secrete în Polonia. Stalin însuși a ales numele săptămânalului oficial al organizației: „Pentru pace trainică, pentru democrație populară”. Fiecare dintre aceste cuvinte era o minciună. Stalin nu dorea o pace trainică și în mod sigur nu era un democrat. Redacția revistei a fost în prima fază la Belgrad, iar după ruptura cu Tito, a fost mutată la București. Avatarurile Cominformului, excomunicarea lui Tito și procesele-spectacol merită o analiză aprofundată. Stalin și ideologul-șef, Andrei Jdanov, au conceput Cominformul drept un club select, care nu includea importante partide, precum cel chinez sau cel grec. Comuniștii francezi și italieni erau însă reprezentați, semn că Stalin nu excludea expansiunea în vestul Europei.
Captivantul volum al lui Gellately se încheie cu ultima apariție publică majoră a lui Stalin, în octombrie 1952, la al XIX-lea Congres al PCUS. Departe de a admite că epoca nucleară schimbase prioritățile politicii externe, tiranul susținea vehement o abordare belicoasă pe plan internațional. În acel moment, înconjurat de o adorație mistică mondială, el era venerat nu doar ca cel mai mare geniu militar al tuturor timpurilor, dar și ca egal al lui Marx și Lenin, corifeul științei revoluționare. Gellately are dreptate: nimic nu era mai important pentru Stalin decât să fie recunoscut ca a patra sabie a marxismului, teoreticianul societății, economiei și culturii comuniste. În 1938, principala preocupare a lui Stalin, exceptând aceea de a semna sute de liste ale morții prin care aproba executarea a zeci de mii de „dușmani ai poporului”, era redactarea și editarea Cursului Scurt al istoriei partidului comunist, de fapt o demonologie politică al cărei scop era să demonstreze cum el a salvat partidul lui Lenin de infamul complot al troțkiștilor și al altora care, în mod similar, doreau distrugerea acestuia. În 1952, Stalin și-a petrecut majoritatea timpului discutând un tratat de economie politică a socialismului, editând maniacal texte primite de la cei mai de încredere sicofanți ai săi. După doar câteva săptămâni, succesorii săi au demarat de-stalinizarea țării. Acest pas nu a însemnat însă o ruptură revoluționară cu maniile lui Stalin. A fost mai degrabă o încercare de a renunța la cele mai iraționale elemente ale dictaturii. Gellately afirmă pertinent că, pe termen lung, în deceniile care au urmat, „liderii sovietici și elita conducătoare au continuat să formuleze poziții care corespundeau liniilor trasate de Stalin, până când întreg edificiul a ceea ce fusese odată puternicul Imperiu Roșu s-a prăbușit”.