Voci adeseori prea grăbite afirmă că există o incompatibilitate lăuntrică între tradiția socialistă și gândirea liberală. Nu puțini sunt cei care, în posteritatea unor figuri remarcabile precum Friedrich Hayek sau Ludwig von Mises, cred că socialismul se identifică total și aprioric cu un colectivism egalitarist, deci nivelator și ostil meritului individual. Dar avem la îndemână, grație lui Stanislao Pugliese, o excelentă monografie dedicată lui Carlo Rosselli, gânditor și militant socialist italian, antifascist și antistalinist consecvent, autor al unui studiu din păcate nu prea cunoscut despre posibilitatea socialismului liberal. Născut în 1899, angajat în acțiuni antifasciste, în special în plan cultural, arestat în Italia lui Mussolini în 1926, Rosselli a evadat, ajungând în Franța, unde a întemeiat mișcarea „Justiție și Libertate” („Giustizia e Libertà”). Cartea istoricului Pugliese, Carlo Rosselli. Socialist Heretic and Antifascist Exile, a apărut la Harvard University Press în 1999 și s-a bucurat de numeroase recenzii favorabile, inclusiv una sub semnătura lui Alexander Stille.
În vremuri când demitizarea Războiului Civil spaniol se transformă nu o dată în negarea legitimității rezistenței armate împotriva rebeliunii franchiste, biografia lui Rosselli servește ca memento, demonstrând că mulți din cei înrolați de partea Republicii erau animați de cele mai generoase idealuri antitotalitare. Faptul că Stalin și comuniștii spanioli au manipulat Brigăzile Internaționale nu face din opoziția față de fascism o opțiune eronată. Cu alte cuvinte, este important să nu uităm că antifascismul nu poate servi în chip onest ca alibi pentru scuzarea stalinismului, tot astfel cum anticomunismul nu poate nicicum justifica sprijinul pentru mișcările radicale extremiste și rasiste ale acelui secol. Pentru Rosselli, la fel ca pentru Orwell sau Koestler, susținerea Republicii Spaniole ținea de un elementar simț istoric, deci de recunoașterea faptului că fascismul reprezenta un pericol mortal pentru spiritul democratic în Europa și în lume. Transmisiunile radio ale lui Rosselli din timpul Războiului Civil au provocat furia poliției secrete italiene. În 1937, Rosselli și fratele său erau asasinați de un comando fascist. „Asasinarea fraților Rosselli semnifică decesul libertății în Europa”, afirma un protest semnat de artiști și intelectuali din Franța, inclusiv André Breton, Pablo Picasso și Fernand Léger (să nu uităm că Breton însuși era un adversar declarat al stalinismului). Uciderea fraților Rosselli avea să inspire romanul Conformistul de Alberto Moravia (vărul lor) și filmul cu același nume de Bernardo Bertolucci.
Ulterior, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în atmosfera încordată a rigidelor competiții ideologice, ideile originale ale lui Carlo Rosselli privind socialismul liberal nu aveau șanse de popularitate. A trebuit să se producă naufragiul istoric al leninismului și, mai ales, a fost nevoie de prăbușirea blocului sovietic, pentru ca această viziune să revină în centrul atenției intelectuale în Italia și chiar Statele Unite. Întreaga abordare a „celei de-a treia căi” se originează, grație studiilor unui Norberto Bobbio, dar și moștenirii unor Léon Blum, Willy Brandt ori François Mitterand, în această tentativă de a sintetiza vocația egalitară a socialismului cu aceea individualist-democratică a liberalismului. Scrie Stanislao Pugliese: „Pentru Rosselli, sarcina mișcării «Justiție și Libertate» consta înainte de toate în reconcilierea potențialului social și politic al Revoluției Ruse cu moștenirea științifică, umanistă, liberală a Occidentului”. Ceea ce, dacă examinăm cu atenție probele istorice despre Lenin și leninism, era în fond o mare iluzie. Pentru bolșevici, nu încape astăzi vreo îndoială, liberalismul era primejdia principală, tot astfel cum ei nu puteau tolera nicio concesie făcută pluralismului politic ori ideologic.
În vremurile în care scria Rosselli, când stalinismul făcea ravagii iar nazismul înainta vertiginos, sinteza liberalism-socialism sugera un efort eroic de surmontare a ortodoxiilor înghețate în scopul salvgardării idealurilor umaniste. Trebuia însă să se producă înfrângerea celor două imperii totalitare pentru ca o asemenea strategie cultural-politică să devină altceva decât o frumoasă, însă disperată, utopie. Aș mai menționa faptul că Rosselli a menținut o poziție rezervat-critică față de marxism. Cât privește reacțiile comuniștilor italieni față de ideile sale, ele se rezumau la invective de genul „social-fascist”. Ceea ce nu l-a făcut pe Rosselli să capituleze: dimpotrivă, cu obstinație și abnegație, el a continuat, până în clipa finală, să se opună fascismului și să își invite amicii de stânga la o regândire serioasă a chestiunii democrației. Personaj fascinant, îndrăgostit de acțiune, însă nu mai puțin devotat vieții spiritului, Carlo Rosselli simbolizează o căutare nesfârșită a unui spațiu în care politicul să se debaraseze de ideologie și în care libertatea să devină o experiență general umană.
