Regimurile totalitare ale secolului XX s-au bazat pe crearea complicității și au operat prin izolarea și distrugerea unei minorități desemnate, al cărei statut terorizant confirmă dorința rațională a restului populației de a fi inclusă și protejată. Legitimitatea lor venea dintr-o sinteză între coerciție și consimțământ. În acest sens, totalitarismul era întruchipat de mase, care, la rându-le, i-au dat viață și direcție. Atât Germania, cât și Uniunea Sovietică au trecut printr-un imens tumult social și politic după Primul Război Mondial. Până la momentul ascensiunii la putere a lui Stalin ori Hitler exista, într-adevăr, un „larg consens popular pentru o politică fără conflict și o societate fără diviziuni”. (vezi Overy, Dictators) În procesul de restabilire și recreare a ordinii sociale, aceste state s-au dovedit a fi deopotrivă represive și tutelare. Proiectul lor de modernizare a fost pe fond unul de „univocitate omogenizantă”. Societatea era structurată pe categorii precum clasa, rasa, naționalitatea, genul, fiecare din ele cu consecințe specifice pe axa includere/excludere pentru indivizii cărora le erau atribuite. Uniunea Sovietică (mai apoi și țările est-europene) și Germania s-au realiniat demografic, geografic și biologic potrivit proiectelor imaginate ale cetățeniei perfecte.
Metaforele exterministe și de dezvoltare adoptate și implementate de cei doi dictatori, Stalin și Hitler, precum și aparatele lor politice au devenit cadrul propriilor vieți ale cetățenilor, baza reinventării identităților individuale și colective. Macro-strategiile statului au suferit un proces de translare și adaptare sub forma micro-strategiilor individului. Socializarea s-a transformat în practică politică, în efortul de a lega „ceea ce face cineva cu ceea ce gândește sau spune cineva despre ceea ce face”. Practica politică a fost zona în care cetățeanul s-a acomodat cu mediul „deliberat ideologic” în care trăia. (pentru detalii, vezi Sheila Fitzpatrick, „Politics and Practice: Thoughts on a New Soviet Political History”, Kritika: Extrapolations in Russian and Eurasian History 5, (2004): 27–54) În aceste circumstanțe, teroarea putea fi folosită pentru referirea generală la „o sensibilitate complexă a dislocării existențiale care afectează marea masă a populației într-un regim totalitar”. (vezi Michael Halberstam, „Hannah Arendt on the Totalitarian Sublime and Its Promise of Freedom”, în Hannah Arendt in Jerusalem, Los Angeles: University of California Press, 2001, p. 122)
Stalinismul și nazismul au fost „state ale terorii” pentru că au încercat să atingă omogenizarea prin crearea „comunităților de luptă” în cadrul cărora deja existentele diferențe puteau fi subiectul unei dramatizări publice grotești și obiectul eliminării prin „organizarea capilară” și mobilizarea constantă. Dislocarea colectivă și individuală în condiții de mobilizare statală și violență statală a generat noi realități sociale care au promovat atât genocidul, cât și un sentiment al apartenenței și unității în „societățile fracturată germană și friabilă sovietică”. Ambele au fost „consecințe extreme ale umanismului secular”, răspunzând la dezamăgirile și disperarea provocate de experiența traumatică a Marelui Război. Fascismul și comunismul, ca mișcări politice, s-au vrut a fi soluțiile la o dureroasă și general resimțită „criză a sensului”, de-a lungul și de-a latul Europei.
Comunismul și fascismul au fost ideologii/mișcări revoluționare menite să distrugă status quo-ul (ordinea burgheză) și valorile încastrate aferente. Ambele mișcări au proclamat rolul conducător al unei comunități de indivizi aleși, grupați în jurul Partidului. Ambele au detestat valorile burgheze și democrația liberală. Una a dus la extrem un anumit universalism provenit din Iluminism, cealaltă a transformat în absolut particularismul rasial. Lenin nu a nutrit înclinații xenofobe, dar Stalin a făcut-o. La sfârșitul vieții sale, acesta din urmă s-a comportat ca un antisemit turbat și a pus la cale teribile pogromuri. Decizând că etnicii ruși erau sau trebuiau să fie „principalii executori și beneficiari ai politicilor culturale și de cadre sovietice”, Stalin i-a identificat, de asemenea, pe cei care cădeau la periferia sau chiar în afara sistemului. Cu alte cuvinte, antisemitismul său a fost „parte integrantă din redefinirea rusocentrică a sistemului politico-ideologic al URSSS”. (vezi Andreas Umland, „Stalin’s Russocentrism in Historical and International Context”, în Nationalities Papers 38 (2010): 742–43) Hitler și Stalin au folosit propaganda pentru a-și dezumaniza dușmanii: iudeo-bolșevicii, troțkiștii și sioniștii. În loc de concluzie: nu mai este posibil azi să susții și aperi imaginea unui relativ benign Lenin, ale cărui idei au fost violent distorsionate de sociopatul numit Stalin. În fapt, așa cum a spus-o și Robert Gellately (în cartea Lenin, Stalin, and Hitler) în mod direct și univoc, Lenin a fost „un individ lipsit de inimă și ambițios care nu era altceva decât ipocrit în pretenția că știe ceea ce este mai bine pentru umanitate”, brutal în tentativa lui de a-și supune propriul popor la o transformare socială radicală și convins că deține cheia unei eventuale răsturnări a capitalismului global și a fondării comunismului global.