Poate un tânăr de azi pricepe, poate cuprinde şi surprinde drama acelei „căderi la partid”, cum o numea Belu Zilber, a renunțării la rațiunea critică, ori, cum scriam în cartea mea Mizeria utopiei, a auto-emasculării spiritului autonom? Eu cred că da, dovadă scrierile unor Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Marius Stan, Ioan Stanomir, Cristian Vasile şi, evident, pot da şi alte nume. Pot da exemplul colegului meu de la Universitatea Maryland, istoricul Piotr Kosicki, ori ale unor autori remarcabili, precum David Brandenberger, Jochen Hellbeck, Jan Plamper. Empatia (Einfühlung), intropatia, capacitatea de transpunere în situațiile psihologice explorate, adeseori situații-limită, sunt șansa şi premisa unei asemenea întreprinderi. La fel în direcția analizei demitizării, a rupturii cu dogma, există tineri care au scris şi scriu lucruri excelente. Să-l amintesc, de pildă, pe cehul Michal Kopecek.
Ion D. Sîrbu a fost un idealist, un hegelian îndrăgostit de filosofia lui Blaga, sedus de făgăduința egalitară a marxismului, un spirit rebel, un artist, era ceea ce Kołakowski numea bufonul, se situa la antipodul încruntaților clerici ai partidului, deci nu putea fi un aparatcik. Ontologic, I.D. Sîrbu nu putea fi obtuz. Revin la Koestler care făcea distincția dintre yoghin şi comisar. Ori la Camus, cu a sa disjuncție dintre revoltat şi revoluționar. I.D. Sîrbu, asemenea unor Attila Jozsef ori Paul Nizan, să spunem, era un revoltat, un partizan al justiției sociale, un moralist rătăcit într-o lume amorală, nu se putea împăca, sub nicio formă, cu profitocrația comunistă. Îl dezgusta orice formă de oportunism, de parvenitism, de conformism. Nu cred însă că putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, impecabil, neprihănit, imaculat, de experiențele concrete, cu crimele în masă, cu genocidul social, cu Gulagul. Marx a spus că practica e criteriul adevărului. Spunea Adorno: „Îndepărtarea de concret umilește”. Nu e oare onest să judecăm aplicarea utopiei comuniste respectând îndemnul fondatorului a ceea ce Gramsci numea filosofia praxisului? Nu-l bastardizăm oare pe Marx însuși încercând să ne imaginăm un marxism de eprubetă, cristalin, total diferit de marasmul şi supliciile istoriei reale? Mi se pare că aceasta ar fi implicația tezei lui Ion Ianoși despre „vinovații fără vină”. M-am întrebat adeseori dacă oameni precum Ion Ianoși i-au citit pe Raymond Aron şi pe Isaiah Berlin, ca să nu mai vorbesc de Hannah Arendt…
Eu sunt dintre aceia care nu acceptă analogia (pentru mine facilă şi specioasă) între Marx şi Nietzsche. Sigur, au fost amândoi gânditori planetari, au prefigurat, în scrierile lor, iminența unei revoluții apocaliptice, răsturnarea tuturor valorilor. Dar la Marx era vorba de o revoluție materială, concretă, la Nietzsche de una spirituală. Pentru Marx, arma criticii şi critica armelor erau întruchipările aceluiași gigantic spasm social. Nu spun că din Marx se deduce automat universul concentraționar, ar fi o absurditate, un simplism inacceptabil. Dar există la Marx un cult al violenței istorice combinat cu legitimizarea terorii în numele scopurilor ultime, presupus altruiste şi curate. Celor care, asemenea unui Gianni Vattimo, propun „comunismul hermeneutic”, diferit de cel istoric, li se poate răspunde că nu fac decât să repete iluziile altor vremuri, ignorând, cu metafizică superbie, the killing fields ale unui secol mai sângeros decât oricare altul. Cred că așa ar fi răspuns I.D. Sîrbu eforturilor de „retestare a ipotezei comuniste”…