Vladimir Tismăneanu

Un alt spectru al acestei mis-memory a comunismului este apariția a „două vocabulare, a două standarde de judecare a trecutului”: acela al răului făcut împotriva noastră şi al răului făcut de noi altora. Tony Judt consideră că această practică a fost şi este de fapt un sindrom al întregii Europe postbelice; el îi dă numele de „amnezie voluntară”. În România, cea mai evidentă manifestare a acesteia este negarea Holocaustului, a rolului statului român în exterminarea evreilor. Un alt avatar al său poate fi identificat şi în ceea ce privește trecutul comunist. Unul dintre discursurile dominante după 1989 a fost cel prin care regimul era extras experienței naționale sub pretextul impunerii sale din afară de către Uniunea Sovietică. Astfel, comunismul este perceput drept un lung regim de ocupație în care națiunea a fost victimizată de „ruși” împreună cu aliații lor degenerați, membri înstrăinați de comunitatea națională.

O astfel de master-narrative se bazează pe o trinitatea „ei şi acei vs. noi”. În ultimii ani ea a trecut printr-un proces de rafinare tematică: în perioada sovietizării (aproximativ 1947-1953 şi poate chiar şi 1958-1962) vinovați au fost găsiți cei din așa-zisul „grup de la Moscova” (de exemplu, Ana Pauker, Vasile Luca) şi, uneori, „fiul risipitor” Gheorghiu-Dej (căruia însă i se acordă circumstanțe atenuante datorită re-naționalizării din ultimii ani ai „domniei” sale). Mai departe, perioada Ceaușescu este caracterizată în special prin prisma unei presupuse emancipări patriotice şi a autodeterminării față de Kremlin. Distorsiunile acestei „căi sănătoase” sunt predominant încadrate în cultul personalității lui Ceaușescu. Nu este deloc surprinzător așadar că, în unele cercuri, execuția lui Ceaușescu este percepută nu numai ca sfârșit al comunismului şi al răului produs de acesta, ci şi ca extincție a moștenirii sale. Concluzia acestei gimnastici normalizatoare este similară cu cea a celei analizate anterior. Criminalitatea regimului constă în trecutul său anti-național. Totodată, se consideră că „propășirea” de către acesta a intereselor şi ființei Națiunii poate fi separată de degenerările liderilor săi.

Doresc să afirm că cea mai importantă realizare a Raportului Final al CPADCR, din perspectiva a ceea ce Claus Offe a numit „politica cunoașterii”, a fost denunțarea experienței totalitare comuniste din România drept una „(național) Stalinistă”. Cu alte cuvinte, regimul a fost stalinist de la început până la sfârșit, dar a trecut şi printr-o hibridizare a tezelor marxist-leniniste cu un naționalism organic, etnicist:

„Înfeudat intereselor sovietice, fidel opțiunilor sale staliniste de primă oră, chiar şi după îndepărtarea de Moscova, regimul comunist din România a avut un caracter antinațional, în pofida necontenitelor profesiuni de credință naționaliste. […] Îndărătul ideologiei națiunii socialiste unitare şi omogene se aflau obsesiile monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate cu binecuvântarea liderilor comuniști şi în primul rând a lui Nicolae Ceaușescu”.

Trebuie precizat totuși că, în opinia mea, Raportul realizează o sinteză între ceea ce Richard S. Esbenshade identifică drept principalele două paradigme apărute în fosta Europă de Est, înainte şi după căderea comunismului, de relaționare a memoriei cu identitatea națională. Autorul descrie, pe de o parte, „paradigma Kundera”, conform căreia „lupta omului este una a memoriei împotriva uitării” [amnezia instrumentalizată de stat versus rememorarea în spațiul civic, a fiecărui individ în parte]. Şi, pe de altă parte, „paradigma Konrad”, în care „istoria este iluminarea forțată a memoriei întunecate”, şi care presupune „mlaștina responsabilității împărțite”. Pentru a-l parafraza pe istoricul fascismului italian R.J. Bosworth, în mare parte din istoria României în secolul XX, „timpul în sine a fost rănit”. Examinarea atât a trecutului fascist (şi implicit a contribuției României la producerea Holocaustului), cât şi a celui comunist trebuie să devină un element de coeziune comunitară şi să impună refuzul unei istoricizări comod auto-justificative cu funcție de-responsabilizatoare. Astfel, în concluziile Raportului se insistă asupra echivalenței morale dintre cele două extremisme:

„Extremismul de stânga trebuie respins cu aceeași hotărâre precum cel de dreapta. A nega crimele comunismului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului. La fel cum este intolerabilă evocarea apologetică a crimelor contra umanității comise de regimul Antonescu, considerăm că este de neacceptat proliferarea de busturi şi alte forme comemorative în raport cu activiștii comuniști”.

CPADCR a fost „o lecție de istorie publică, de stat” prin intermediul căreia „adevărul” despre experiența totalitarismului comunist a fost „recunoscut şi denunțat în mod oficial”. A fost un exercițiu al „suveranității asupra memoriei”, o încercare de a pregăti terenul pentru rezolvarea a ceea ce Tony Judt a numit „criza dublă a memoriei”:

„Pe de o parte, cinismul şi lipsa de încredere afectează toate interacțiunile sociale, culturale şi personale. Astfel, construirea unei societăți civile, şi cu atât mai mult a unei memorii civile, sunt foarte, foarte dificil de realizat. Pe de altă parte, există multiple memorii şi mituri istorice, fiecare având pretenții de legitimitate doar datorită faptului că au un caracter neoficial, privat. Acolo unde aceste versiuni individuale şi tribale asupra trecutului se unesc, ele formează contra-istorii extrem de influente care sunt mutual exclusive şi produc o fragmentare profundă a societății”.

Practica post-decembristă a amneziei sponsorizată de stat a adus cu sine două tipuri de pericole în ceea ce privește raportarea față de trecut: externalizarea vinii şi etnicizarea memoriei. Dan Diner şi Gabriel Motzkin consideră că procesul de „prelucrare” a trecutului ridică o problemă crucială: „Cum putem să păstram în conștiința colectivă istoria crimelor care eludează textura unei memorii etnice a cărei calitate esențială este aceea de a rezista în timp?” Dominația şi exterminismul regimului comunist au afectat toate categoriile societății românești. Teroarea şi ingineria socială au fost „funcţionalizate” din interiorul corpului social împotriva populației. Regimul comunist şi-a distrus şi oprimat proprii cetățeni prin intermediul compatrioților acestora. În acest context, cei doi cercetători consideră ca absența unei „conexiuni necesare între inamicul teoretic al comunismului şi victimele sale reale face ca rememorarea acestora să fie mult mai dificilă în viitor.”

Acolo unde nu există Aufarbeitung, câmpul memoriei devine apanajul interpretărilor „alternative” ale trecutului. Pe de o parte, răul provocat de regim este asociat cu cei care sunt percepuți drept străini: evrei, minorități naționale, sau alți presupuși trădători şi dușmani ai unei națiuni definite organic. Un astfel de raționament a funcționat în ceea ce mă privește, imediat după numirea mea în funcția de președinte al CPADCR. Am devenit subiectul unor adevărate campanii mass media, inclusiv ținta unor calomnii vulgare şi a unor diatribe antisemite. Comisia însăși a fost percepută ca fiind compusă din alogeni. Au fost inventate întregi genealogii anumitor membri ai acestei instituții. Scopul era de a dovedi că de fapt „adevărații făptași” impuneau națiunii o istorie falsificată. În momentul discursului de condamnare a regimului comunist, atât președintele, cât şi membri ai comisiei au fost împroșcați cu amenințări şi înjurături. Din nefericire, simptomatic pentru profunda boală a memoriei de care suferă România, foarte puțini membri ai parlamentului au dezaprobat public acest comportament (de exemplu, Nicolae Văcăroiu, pe atunci președintele Senatului, nu a făcut nimic pentru a opri manifestările huliganice ale membrilor Partidului România Mare).

Incapacitatea unei secțiuni a spațiului public românesc de a percepe semnificația reală şi implicațiile demersului CPADCR este exemplificată de afirmația unuia dintre criticii Raportului, care nu a avut niciun scrupul în a declara: „în realitate, dacă nu ar fi fost reacțiile stupide, dar violente ale naționaliștilor, extremiștilor, etc., Raportul ar fi trecut aproape neobservat la nivelul spațiului public care contează şi de la care se putea aștepta o schimbare, adică acela care nu îi include pe extremiști. În afara reacțiilor acestora, dezbaterile publice serioase au fost minime.” Astfel de reducționisme indică un fenomen care este o consecință directă, dar şi îngrijorătoare, a activității CPADCR. Dacă ne raportăm la fondul argumentativ al reacțiilor împotriva Raportului, putem observa o coabitare discursiv-tematică a unei autoproclamate „Noi Stângi” alături de național-staliniști (cei care reproduc topoi ai propagandei predecembriste sau cei care sunt nostalgici față de „realizările” Epocii de Aur) şi de ultraconservatorii ortodoxiști (cei care pledează pentru intrarea națiunii în stare liturgică).

O astfel de comuniune narativă şi valorică poate fi explicată în două feluri. În primul rând, cele trei grupuri reprezintă chipurile resentimentului. Toți, într-un fel sau altul, odată cu condamnarea regimului comunist, au fost forțați să se confrunte cu propriile iluzii (şi/sau vină) sau să conștientizeze eșecul total al utopiei sociale (în Germania, cei din urmă s-au autointitulat anti-antiutopici). În al doilea rând, aceștia sunt cei pentru care, de cele mai multe ori din pură ignoranță, asumarea trecutului comunist nu poate fi decât o instrumentalizare mecanică; pentru ei, acest act fundamental reconstitutiv nu poate fi decât o formă de acțiune strategică, de politicianism. Rezultatul eforturilor lor cu caracter predominant jurnalistic-pamfletar nu este deloc surprinzător într-o societate unde automistificarea este endemică: un contra-curent de revizionism malentendu care este totuși, datorită promisiunii inerente a unei memorii ușoare, un pericol pentru continuarea unui Aufarbeitung istoric, şi, de ce nu, când va fi posibil, al unuia legal şi politic.