Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În 1997, o persoană care venea dintr-o familie deportată în timpul Marii Terori în Uniunea Sovietică (şi care își petrecuse întreaga tinerețe migrând de la un orfelinat la altul) a pus următoarea întrebare unui reporter: „Cum poate cineva să fie victima unui regim care nu a fost declarat oficial drept criminal?” Indiferent de inițiativele civice și lucrările științifice care au accentuat, dezvăluit şi documentat criminalitatea regimului comunist (Regierungskriminalität), până în decembrie 2006 nu a existat nicio declarație oficială din partea statului democratic care să admită ilegalitățile acestei perioade. Conform paradigmei iliesciene, regimul comunist a fost condamnat şi delegitimat odată cu Revoluția din 1989. Astfel, proceduri juridice şi depoziții oficiale nu mai sunt necesare. Pentru a-l parafraza pe Tony Judy, acea mis-memory a comunismului a dus la o mis-memory a anticomunismului.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:29 0:00
Link direct

În România, dar şi în întreaga Europă de Est, subiectul decomunizării a fost unul fierbinte în anii ’90. Pe parcurs însă, odată cu „normalizarea” societăților acestor țări, subiectul a ieşit practic din prim-plan. A revenit mai târziu în discuțiile publice din Polonia (aducând cu el o serie de înverșunate controverse) şi, de asemenea, din România. Trebuie precizat că problema decomunizării nu a figurat în campania electorală a Președintelui Băsescu. Traian Băsescu nu a susținut niciodată ca a fost o victimă a comunismului, nu a pretins niciodată că va conduce procesul de decomunizare. Dinamica dezbaterilor politice însă a catalizat orientarea sferei publice spre reluarea discuției asupra naturii dictaturii comuniste. Apelul inițiat de Sorin Ilieșiu a jucat în acest sens un rol foarte important. În aprilie 2006, când Traian Băsescu a decis formarea Comisiei, el era de acum perfect conștient şi convins de necesitatea acestui demers. Accentuez așadar că a fost vorba de o inițiativă prezidențială, de un gest care demonstrează importanța voinței politice şi curajul unui angajament democratic consecvent. Pentru Traian Băsescu, despărțirea de comunism este indisociabilă de ruptura cu vestigiile politice, morale, şi sociale ale despotismului totalitar.

Din Comisia Prezidențială au făcut parte personalități academice consacrate (istorici, politologi, filosofi, sociologi, etc.) şi figuri marcante ale intelectualității din România (disidenți, deținuți politici, membri ai exilului din perioada comunistă, etc.). Această structură i-a asigurat CPADCR atât credibilitatea morală cât şi pe cea științifică. Mandatul acordat de către președintele Băsescu a fost formulat în Comunicatul de presă din 21 aprilie 2006, dat publicității cu ocazia primei întruniri a CPADCR:

Comisia va examina principalele instituții care au făcut posibilă impunerea şi perpetuarea dictaturii comuniste, metodele care au permis abuzurile, crimele şi fărădelegile dictaturii, încălcările flagrante ale drepturilor omului şi rolul unor personalități politice în menținerea şi funcționarea sistemului totalitar comunist în România. Comisia va releva semnificația acțiunilor de rezistență, opoziție şi disidență, în raport cu sistemul comunist, iar raportul sinteză va examina legătura dintre ideologia şi practicile comunismului în România.

Pe lângă această sarcină științifică, demersul CPADCR a reprezentat şi o evaluare morală a defunctei dictaturi, un punct de plecare pentru o confruntare a trecutului prin intermediul recunoașterii dureroase, dar inevitabile, a crimelor împotriva umanității şi a celorlalte forme de represiune care au caracterizat perioada comunistă în România. Înființarea CPADCR, coroborată cu anterioara înființare a IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România), a fost un pas revoluționar în politica românească post-comunistă: niciunul dintre conducătorii anteriori ai statului român, fostul comunist Ion Iliescu sau anti-comunistul Emil Constantinescu, nu şi-au asumat un asemenea potențial exploziv proiect.

Un indicator al „sensibilităților afectate” de existența şi activitatea CPADCR sunt nesfârșitele campanii declanșate de către cercurile radical-naționaliste şi nostalgic-comuniste împotriva membrilor Comisiei şi în special împotriva președintelui acesteia. Un baraj de abuzuri verbale, incluzând calomnii, injurii şi de multe ori diatribe antisemite au fost de cele mai multe ori contraponderea la eforturile de transparență ale președintelui Comisiei. Cazul României validează afirmația lui Michael Ignatieff conform căreia „liderii pot avea un impact enorm asupra procesului enigmatic prin care indivizii își asumă durerea trecutului propriilor societăți. Liderii pot permite societăților să spună ceea ce este nepronunțabil, să gândească ceea ce este de negândit, să se angajeze pe drumul reconcilierii pe care membrii săi, la nivel personal, nu o pot imagina. Odată cu înființarea CPADCR, președintele României a instituționalizat un instrument fundamental al justiției de tranziție a cărui funcție a fost căutarea adevărului despre trecut fără a apela la practici şi pârghii juridice. El a mandatat o structură organizațională care intră în categoria Comisiilor de Adevăr: Enquetekommission – Comisia de Anchetă.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:19 0:00
Link direct

Marele filosof polonez Leszek Kołakowski a vorbit cândva despre ruinele mişcătoare ale comunismului, o metaforă pe care o găsesc extrem de adecvată pentru demersul intelectual propus şi de această lucrare. Coordonatorii şi-au îndemnat autorii să „nu măsoare evoluțiile cu etaloane holiste sau prin concepții abstracte despre ce tip de societăți ar fi trebuit să apară în aceste locuri, ci prin ce tipuri de relații întrețin ele”. Capitolele individuale răspund, de aceea, la întrebări de genul: Cum poate exista proprietate privată într-un mediu privat de domnia legii? Sau cum anume se raportează la vechiul regim instituțiile, tiparele şi scopurile noii ordini? Sau până în ce punct putem vorbi de experiențe complet noi? Aceste lucruri au legătură cu însuşi conceptul de schimbare revoluționară şi cu semnificația răsturnării din 1989–1991 pe care unii autori, inclusiv eu, le-am legat de renaşterea societății civile, în vreme ce alții, mai ales Stephen Kotkin, le-au văzut ca rezultat al unei societăți necivile în retragere. Pentru acesta din urmă, societatea necivilă este doar un alt nume pentru birocrația comunistă aflată în descompunere şi auto-reinventată ca nouă clasă de afaceri (antreprenorială) în postcomunism.

Trebuie spus că studiile postcomuniste păcătuiesc adesea prin confuzie conceptuală. Nu este şi cazul acestui volum. Ambii coordonatori şi cei care au contribuit îşi definesc foarte precis termenii. De pildă, Beissinger şi Kotkin explică moştenirile istorice în cuvinte lipsite de ambiguități, făcând astfel un serviciu literaturii generale pe astfel de subiecte: „Prin moştenire, înțelegem o relație cauzală durabilă între vechile instituții şi politicile asociate unor practici şi convingeri subsecvente, mult dincolo de viața regimurilor, instituțiilor şi politicilor care le-au dat naştere”. În al său capitol, Grigore Pop-Elecheş analizează prioritățile educaționale din România anterioare anului 1989 (omniprezenta şi asfixianta propagandă, precum şi supra-accentul pe profesionalizarea tehnică) ca elemente explicative (moşteniri) pentru deficitul democratic din acea țară. În mod similar, eseul Annei Grzymala-Busse explorează variile roluri performate de Biserica Catolică înainte şi după 1989. Altfel spus, moştenirile nu se limitează la practicile instituționale şi simbolice comuniste, ele merg dincolo de sfera societală spre a include activități religioase, artistice şi disidente.

Valoarea durabilă a acestei cărți este dată de abilitatea de a conecta cadrul teoretic propus de coordonatori la capitolele empirice extrem de informative şi de persuasive. Am găsit în mod special oprtună, în lumina avatarurilor putinismului, discuția lui Brian Taylor despre „moştenirea elitei cekiste” ca ilustrare a ceea ce Beissinger şi Kotkin definesc a fi şablonul „traducerii”: „Traducerea denotă o situație în care o veche practică găseşte un nou obiectiv şi este redesfăşurată într-un mod cu totul diferit de cel validat la momentul conceperii sale, dar care încă seamănă în anumite aspecte fundamentale cu practica anterioară prin modurile de acțiune şi sensurile atribuite”.

O altă formă de relație de moştenire este definită de coordonatori ca „bricolaj”. Pentru că am studiat eu însumi constructele ideologice baroce din postcomunism, inclusiv ceea ce numesc stalino-fascism, găsesc abordarea lor extrem de utilă. Inspirați de literatura istorică instituționalistă, ei văd acest bricolaj ca pe o constelație dinamică în care „elementele trecutului se amestecă interpenetrant şi complet cu prezentul, dând naştere la ceva complet nou care doar vag mai aminteşte de trecut, dar care încă îi poartă amprenta”. În concluzie, avem de-a face cu un volum original şi o contribuție esențială atât la politica comparativă, cât şi la studiile istorice comparative, o colecție impresionantă de contribuții rafinate ce se bizuie pe analize de adâncime empirică.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG