Vladimir Tismăneanu

În memoria lui Constantin Ticu Dumitrescu (1928-2008), luptător exemplar pentru adevăr, democrație și libertate.

Amintirile pot fi adeseori incomode. Luminează prea multe schelete din dulap, sunt prea mulți cei care nu au niciun interes „să răscolim trecutul”. În anii din urmă, m-am cam obișnuit cu aceste false argumente. Le consider inconsistente tocmai pentru că înțeleg care le sunt resorturile, cine se ferește de trecut și de ce. Încerc aici un exercițiu de memorie. În aprilie 2006, când a demarat Comisia Prezidențială, eram încă destul de naiv, dar experiența din acel an m-a lecuit. Renașterea democratică a României nu poate avea loc fără adevăr și memorie.

Țin minte că eram la București de Înviere, sărbătoarea creștină a patimilor, mântuirii și renașterii. Venisem pentru anunțarea publică a formării Comisiei Prezidențiale și, la fel de important, pentru discuții cu cei care urmau să lucreze nemijlocit la Raport. Am mers în vizită în acea săptămână la o bună prietenă, văduva unui cunoscut jurnalist. Era prezent la acea cină Constantin Ticu Dumitrescu, președintele AFDPR, membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Ne uitam fără vreun interes special la televizor și deodată aud numele meu rostit cu o patimă greu de înțeles. Nu i-am recunoscut pe cei doi comentatori cu fețele schimonosite de ură. Gazda mi-a spus numele lor. Pe unul îl cunoșteam bine, era Cornel Nistorescu. Pe celălalt nu-l cunoșteam personal, auzisem însă destule despre el. Era Petru Romoșan. După o zi, în seara dinaintea Învierii, mă aflam la Devis Grebu la cină, împreună cu Cristian Teodorescu. Eram convinși că avea să urmeze o bătălie pentru resurecția memoriei.

La Timișoara, în luna mai 2006, în prezența premierului Tăriceanu, Mircea Dinescu (același Dinescu care îl pusese la punct memorabil pe Vladimir Alexe, autorul unui aiuritor text apărut în Ziua, într-un articol cu titlul „Volodea și măgarul antisemit”) găsea de cuviință să facă un dubios haz de Comisie. Dacă nu mă înșală memoria, Marius Oprea, membru al Comisiei, se distra de minune pe scenă. Începea cruciada anti-Băsescu, nimeni mai era cruțat…

Ura pentru Băsescu s-a combinat cu oroarea de condamnarea totalitarismului roșu. Au urmat insultele și pseudo-criticile unor Mihai Pelin, Adrian Păunescu, Dinu Săraru, Vadim Tudor, Ion Coja, Sorin Roșca Stănescu, Vladimir Alexe, Gh. Buzatu, Dan Ceachir, Victor Roncea și câți alții. A urmat un articol al Mirunei Munteanu în Ziua cu titlul „Tismăneanu, comunismul și evreii”. A urmat campania toxică a Jurnalului Național. Protocroniștii impenitenți se regrupau și atacau fără scrupule însăși ideea unei asemenea condamnări. Profesorul Ioan Scurtu, ani de zile custodele inaccesibilelor Arhive Naționale, apropiatul colaborator al lui Ion Iliescu, promotor înfocat al paradigmei național-staliniste de interpretare a istoriei comunismului din România, a comparat activitatea Comisiei cu acțiunile nefaste ale lui Mihail Roller și ale oamenilor acestuia în anii ’50. Apropiatul său colaborator, Corneliu Lungu, directorul Arhivelor Naționale (aflate în subordinea Ministerului de Interne), făcea tot ce putea pentru a ne pune bețe-n roate. A fost nevoie de intervenția ministrului Vasile Blaga pentru a debloca lucrul în arhive. Ulterior, dl Lungu a fost înlocuit cu istoricul Dorin Dobrincu. Acesta a făcut lucruri extraordinare în direcția democratizării accesului la arhive. A fost înlăturat de guvernul Ponta.

Profesorul Daniel Barbu, cu care eram prieten, a făcut numeroase declarații mordante, menite să prezinte acțiunea noastră drept una strict politică, inutilă și chiar absurdă. Evoluția sa de după 2007 a confirmat temerile mele din 2006. Atacurile veneau la început dinspre stânga/dreapta național-stalinistă. În 2007, a ieșit la atac stânga neo-marxistă. Ulterior și-a spus CriticAtac. I s-au raliat foști disidenți și politologi care se declarau susținători ai valorilor liberale. În memoriile sale intitulate Internaționala mea (Polirom, 2012), carte încununată cu numeroase premii, esteticianul (paleo)marxist Ion Ianoși, fost activist al CC al PMR, fost șef de catedră la Universitatea din București în „epoca de aur”, contesta chiar faptul că regimul din România ar fi fost „comunist”. Distincția dogmatică dintre „prima” și „a doua fază” a „noii orânduiri” ar salva onoarea termenului de „comunism”.

Dacă în aprilie 2006 am mai fost invitat la o emisiune a „Antenelor” realizată de Ion Cristoiu, din toamnă am devenit indezirabil. Eram înjurat și ponegrit fără oprire. Ion Cristoiu a publicat un articol care surprindea situația. Titlul era „Vladimir Tismăneanu în ciorba de pe Dâmbovița”. Nu mai conta cine eram eu, important pentru detractori era ca fusesem numit de Traian Băsescu. Pentru Badea, Ciutacu, etc. (Gâdea încă nu apăruse, cred), eram „Clizmăneanu”, „Izmăneanu”, etc. Mihai Pelin s-a întrecut pe sine întrebând dacă Monica Lovinescu a semnat Raportul stând pe un scaun cu rotile. Profesorul Dinu C. Giurescu, cu care fusesem prieten, un cărturar pe care îl invitasem să facă parte din Comisie și refuzase, a întrebat dacă prin condamnarea regimului comunist urmăream să anulăm și actele de căsătorie, divorț ori chiar deces! Istoricul Florin Constantiniu (alt cărturar pe care îl invitasem să facă parte din Comisie) și jurnalistul Cristian Tudor Popescu m-au acuzat că sunt un Pavlik Morozov, un fel de pionier delator care își trimite propriul părinte în lagăr. Petre Roman, cel care, conform propriilor amintiri, citise în tinerețe „scrierile lui Socrate”, a spus că habar n-am de istoria comunismului, iar Ion Iliescu ne-a numit pe cei care am scris Raportul „scribălăi oportuniști”. Fostul ofițer de Securitate Liviu Turcu, rămas în Vest în 1989, a ieșit la atac de câte ori a fost nevoie.

După ce, prin scrisoarea lui Stalin (1931) adresată revistei „Revoluția proletară”, Lenin era criticat pentru că nu-și dăduse seama de pericolul „centrismului” și al „liberalismului putred” generat de conflictul de dinainte de 1914 dintre bolșevici și social-democratia germană, după ce Rosa Luxemburg și Parvus se situaseră în mai multe rânduri de partea menșevicilor în disputele din partid, după ce toate grupãrile nebolșevice din mișcarea muncitorească au fost catalogate, invariabil, ca pepiniere ale trădării, în 1938 s-a realizat „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (bolșevic)”, un Curs scurt redactat de o comisie anonimă. „Cursul scurt” a fãcut carieră – dufuzat în milioane de exemplare, a devenit hrana intelectuală a cetățenilor sovietici.

„Cursul scurt”, apreciază Leszek Kolakowski, nu fixa numai o întreagă schemă a mitologiei bolșevice, legată de Lenin și de Stalin, ci prescria și un ritual și o liturghie detaliate, având un continut distrugător asupra gândirii critice, fixând formule canonice prin falsificarea istoriei și exercitarea unui control absolut de cãtre partid asupra minților.

„Cursul scurt de istorie al PC (b) al URSS” (Kratkii Kurs) a fost scris de fapt de o comisie a CC condusă de Stalin si din care făceau parte ideologi de varf, precum Andrei Jdanov, succesorul lui Serghei Kirov in fruntea organizației Leningrad a partidului, precum și „tinerele speranțe” ale istoriografiei și filosofiei de partid, intre care Piotr Pospelov. In chip ironic, acelasi apologet al stalinismului care a fost Pospelov avea să fie unul dintre principalii autori, din cate se știe, ai „Raportului Secret” in care, la Congresul al XX-lea al PCUS, in februarie 1956, era denunțat ceea ce s-a numit cultul personalitătii lui I. V. Stalin (in rusa, kult licinosti).

In cursul pe care il tin anual la Universitatea Maryland despre ascensiunea si cãderea comunismului in veacul al XX-lea, veacul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare si al religiilor politice cu pretentii redemptive, discut pe larg semnificatia ritualică a „Cursului Scurt”. Statutul sau a fost in miscarea comunistă echivalentul celui al lui „Mein Kampf” in universul ideologic național-socialist. Scris in 1938, in anul procesului lui Nikolai Buharin, publicat oficial in 1939, acest curs consacra „manualizarea” versiunii stalinste a istoriei bolșevismului și era de fapt antipodul scrierilor din exil ale nemesis-ului lui Djugasvili, Lev Davidovici Troțki. Stalin citea cu creionul în mână publicatia troțkistã de exil „Biuleteni opozitii”, tinea in biblioteca sa personală exemplare cu nenumărate insemnări marginale si sublinieri din „Istoria revolutiei ruse”, „Revolutia trădată” și „Scoala stalinistă a falsificării”. Fãrã sã știe aceste detalii, Orwell descrie in „1984” obsesia lui Big Brother legată de scrierile adversarului său exilat, Emanuel Goldstein.

Finalitatea „Cursului Scurt” era așadar negarea cosmologiei politice a bolsevismului originar, intronarea, fãrã drept de apel, a unei istorii ultimative și apodictice, in care faptele erau desfigurate panã la extinctia completă a sensului lor genuin. Stilul personal de scriitură al „corifeului știintei” era ușor de recunoscut. Retorica stalinistă era impregnată de modelul catehistic. ceea ce o făcea cat se poate de accesibilă, mai ales in comparație cu speculațiile abstracte ale lui Marx și infinitele divagații, aproape imposibil de urmărit, ale lui Lenin, mereu in luptă cu o fractiune sau alta. Stalin a redactat (istoricul Jonathan Brent crede că a și scris) capitolul din „Cursul Scurt” dedicat materialismului dialectic și istoric. Ceea ce era frapant tinea de codificarea quasi-mistică a tezelor lui Engels din „Anti-Duhring”, insistența pe modelul triadic de sorginte hegeliană (tezã-antiteză-sinteză), afirmarea universalitãtii contradictiilor (abordare dezvoltată apoi de Mao Zedong) si tăcerea in jurul celei mai subversive legi a dialecticii hegeliene, mentionată de Marx in „Das Kapital”, negarea negatiei ca directie a schimbării. Un alt punct esential pentru Stalin era formularea tranșantă, cu exemple deliberat falsificate din istoria recentă a URSS, a legii „intensificării luptei de clasă pe măsura înaintării in socialism”, rationalizare și legitimare a Marii Terori. Intreaga istorie a bolsevismului era astfel prezentată drept o schemă maniheistă, teologică, soteriologică si teleologică, culminand in chip „legic si obiectiv” în dictatura stalinistă, celebrată drept „forma maximă și desăvarșită a democrației”. Se insinua, in filigran, teza „sfârșitului istoriei”.