Îl numeau „El Caballo”, „El Lider Maximo” și îi asociau multe alte superlative. Fidel Castro a întruchipat visurile revoluționare transformate în coșmar, birocratizarea a ceea ce Malraux a numit iluzia lirică. S-a văzut pe sine ca mântuitor și a acționat în consecință, indiferent la costurile umane imense încastrate în fantasma lui totalitară. A apelat la și a mobilizat toți năpăstuiții, cei pe care, împreună cu camaradul său Ernesto „Che” Guevara, i-a privit ca pe niște buenos salvajes (buni sălbatici) pe care i-a transformat în revoluționari fanatici.
Castro a detestat liberalismul burghez și revizionismul marxist. Din acest motiv, în august 1968, el a aprobat invazia Cehoslovaciei. Fără el, fratele Raul ar fi rămas un obscur aparatcic stalinist. În foarte multe privințe, Fidel a simbolizat impactul extraordinar al carismei revoluționare în furtunosul secol XX. Nu a fost un ideolog, dar zeloții ideologici l-au adorat.
Fidel Castro nu a acceptat niciodată diminuarea puterii sale. Când energia fizică s-a scurs în mod dramatic, l-a numit pe fratele său ca dictator în funcție. Pentru el, puterea a fost un monopol inalterabil, o proprietate eternă. Scriitorul mexican Octavio Paz a pus degetul pe această patologie atunci când scria, în ianuarie 1989: „Să spui că poporul cubanez a decis în urmă cu 30 de ani este stupid și inadmisibil. O țară nu se logodește cu liderul ei, ca în căsătoria religioasă, pentru totdeauna”.
Anti-americanismul a fost miezul mitologic al castro-guevarismului. Nu înseamnă însă, din punct de vedere istoric, că, în varii momente, Statele Unite nu au tratat greșit tendințele emancipatorii de pe acel continent. Dar Fidel a impregnat memoriile injustiției cu un sens al răzbunării și condamnării. Castro a contestat nu doar corupția, ci și libertatea. Ceea ce a făcut în numele libertății face ca tragedia să fie și mai dureros-edificatoare.
Biograful lui Stalin, Robert C. Tucker, spunea cândva că destalinizarea nu a început cu „Discursul Secret” al lui Nikita Hrușciov din februarie 1956, ci odată cu moartea tiranului pe 5 martie 1953. Avem așadar motive să credem că moartea lui Fidel anunță, poate, vremuri mai prielnice pentru Cuba și cubanezi. Fratele său nu are nici curajul, nici determinarea, și cu atât mai puțin autoritatea în rândul elitelor politice locale de a urmări o extinsă agendă antireformistă.
Dedic acest text memoriei marelui sociolog politic Irving Louis Horowitz. Inițial, a fost el însuși însuflețit de promisiunile Revoluției cubaneze, dar tot Irving a fost printre primii care au denunțat și documentat transformarea regimului Castro într-o închisoare totalitară. Multele ediții ale antologiei sale clasice Cuban Communism vor dăinui ca exemple de scriitură academică de cea mai înaltă calitate, analitic, conceptual și moral. Una din lecțiile pe care le-a desprins Irving din analiza atentă a dezastrului cubanez, o lecție pe care am interiorizat-o eu însumi și care mi-a inspirat propria operă, este: Ferește-te de salvatorii magici!
PS: Va fi comunismul dinastic parte din viitorul Cubei? Este cert că unii vor încerca să-l experimenteze. Consecințele se pot vedea într-o țară supusă ingineriei sociale castriste, adică infernul socialist venezuelean, astăzi chavismul-madurian...