Vladimir Tismăneanu

După decesul lui Vladimir Ilici Lenin, a început o luptă acerbă între liderii bolșevici. În cele din urmă, până în anul 1929, Stalin avea să triumfe asupra opozanților săi și să inițieze revoluția de deasupra, creând un partid post-leninist, cu adevărat stalinist, precum și o extrem de centralizată și ideologizată tiranie. Semințele regimului lui Stalin fuseseră însă plantate de către Lenin însuși. Într-adevăr, Stalin nu a creat nicio instituție nouă și nu a adăugat leninismului niciun capitol nou. A dus doar la extrem logica intolerantă a leninismului și a transformat URSS într-un stat polițienesc. Partidul comunist a fost transformat dintr-o elită revoluționară într-o castă birocratică a cărei principală misiune a fost aceea de a prezerva și multiplica puterea liderului și privilegiile sale. Treptat, dictatura proletariatului a devenit un slogan golit de conținut care legitima domnia absolută a lui Stalin și represiunea poliției politice împotriva populației. Invocând lupta lui Lenin împotriva fracționismului, Stalin a distrus complet orice democrație intra-partinică, a persecutat cu sălbăticie toți oponenții (reali sau imaginari) și a impus o dictatură monolitică bazată pe epurări permanente și teroare de masă. În absența fizică a liderului sagace care să încarneze puterea absolută a partidului, deci Lenin, „comunitatea imaginată a discipolilor leniniști” (Klaus-Georg Riegel) a trebuit să se reinventeze prin mularea propriei carisme pe scripturile părinților fondatori. Tradiția inventată a marxism-leninismului a fost apoi impusă cadrelor de partid ca mijloc de stabilizare a identității normative a partidului.

„Întoarcerea la leninism” a devenit o temă importantă a opoziției anti-Stalin, în special printre susținătorii lui Troțki. Mai târziu, după moartea lui Stalin din 1953, Nikita Hrușciov a proclamat restaurația normelor leniniste a vieții de partid și a denunțat cultul personalității antecesorului (adică adorația cvasi-religioasă a liderului suprem) ca non-leninist. În anii 1980, Mihail Gorbaciov a adâncit critica stalinismului lansată de Hrușciov și a căutat să insereze pluralismul în structura instituțiilor sovietice. În eforturile sale de democratizare, Gorbaciov a mers dincolo de logica leninismului și a abandonat atât conceptul de dictatură a proletariatului, cât și pretenția partidului la monopolul puterii.

În martie 1919, Lenin a creat A Treia Internațională (Comunistă) – Cominternul. Mai devreme, criticase A Doua Internațională pentru pierderea fervorii revoluționare și complicitate cu parlamentele și guvernele burgheze. Cominternul a consacrat centralitatea și rolul hegemonic al Moscovei în cadrul lumii comuniste. Pentru ca un partid să poată fi acceptat în Comintern, trebuia să consimtă fără preget la 21 de condiții, incluzând subordonarea completă în fața dictatelor sovietice. Lenin a creat Cominternul ca instrument de expansiune a revoluției și pentru a permite Rusiei sovietice să scape din „împresurarea imperialistă”. Mai târziu, Stalin a transformat această structură într-un simplu instrument al politicii externe sovietice și, implicit, al imperialismului rus. Cominternul a fost desființat în 1943, dar partidele comuniste au continuat să urmeze linia stalinistă. După cel de-Al Doilea Război Mondial, partidele leniniste au ajuns la putere în Europa Centrală și de Est, China, Coreea de Nord și Vietnamul de Nord (în vreme ce un regim de tip sovietic a existat în Mongolia încă din anii 1920). Ulterior, în 1960, Fidel Castro a îmbrățișat public leninismul și a proclamat natura comunistă a revoluției cubaneze. În toate aceste cazuri, comunismul a reprezentat suma tehnicilor (tacticilor) politice și ideologice utilizate de partidele revoluționare pentru a prelua puterea și consolida regimuri dictatoriale monopoliste. Istoricul Martin Malia a etichetat pe bună dreptate sistemele comunise ca ideocrații partocratice. Principala lor pretenție la legitimitate deriva din structura organizată a convingerilor împărtășită de elite și inculcată maselor sub forma Partidului ca unic beneficiar al accesului direct la adevărul istoric.

Lenin a modificat marxismul prin aceea că a atribuit rolul revoluționar partidului de avangardă și nu clasei proletare însăși; a întrezărit izbucnirea revoluției într-o țară mai degrabă subdezvoltată (Rusia, nu Europa occidentală); și a făcut din dictatura proletariatului miezul teoriei sale a statului comunist. Pe scurt, din cauza contribuției lui Lenin la rusificarea marxismului, leninismul reprezintă sinteza dintre valorile social-democrate occidentale și valorile și tradițiile ruse ale violenței revoluționare. Lev Troțki (născut Bronstein) a fost un alt revoluționar rus major care s-a opus inițial înclinațiilor dictatoriale ale lui Lenin. În timpul revoluției din octombrie 1917, Troțki a devenit cel mai apropiat asociat politic al lui Lenin și a servit drept primul ministru bolșevic (comisar al poporului) al apărării și afacerilor externe. Ulterior, după moartea lui Vladimir Ilici, Troțki a susținut leninismul revoluționar împotriva lui Stalin. El l-a acuzat pe Stalin că ar fi abandonat proletariatul internațional prin concentrarea exclusivă pe construirea socialismului în URSS și distrugerea oricărei urme de democrație în interiorul partidului leninist. Mai puțin înzestrat teoretic ca Lenin ori Troțki, Stalin a codificat și simplificat masiv leninismul, ajustându-l nevoilor și așteptărilor birocrației medii de partid. În locul unei doctrine revoluționare, leninismul lui Stalin a reprezentat doar un mijloc de legitimare pentru exercițiul puterii birocrației de partid. Mao Zedong a fost un lider comunist chinez care a adaptat principalele principii ale leninismului la condițiile din China. Recunoscând slăbiciunea proletariatului chinez, Mao a dezvoltat teoria leninistă a dictaturii muncitorilor și țăranilor și i-a dus la putere pe comuniștii chinezi în 1949. Tot el l-a criticat pe Hrușciov pentru a fi renunțat la unele din principiile staliniste de bază, inclusiv ideea că lupta de clasă continuă și se intensifică în condițiile dictaturii proletariatului. Elitele revoluționare ale Lumii a Treia s-au identificat ele însele cu anti-imperialismul și anti-capitalismul pasionat al lui Mao, precum și cu teoria războiului de gherilă rural.

Absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăților critice și cultul liniei partidului ca expresie perfectă a voinței generale au fost toate înzidite în proiectul originar bolșevic. Lenin a impus concepției bolșevice asupra politicii două lucruri: legea ca epifenomen al eticii revoluționare și heteronomia acțiunii individuale. Anihilarea democrației în practica leninistă este determinată de natura partidului ca substitut secular la mistica totalizantă și unificatoare, în cadrul corpului politic, a suveranului absolut (regele medieval). Cu alte cuvinte, modelul leninist afirmă omogenizarea integrală a spațiului social ca ideal politic și pragmatic. Ideologia întretaie toate dinamicile regimului, „întemeind și proiectând acțiunea fără de care guvernarea, violența și socializarea devin imposibile”. (Michael Geyer)

Lenin a revizuit teoria marxistă clasică privind localizarea centrului revoluționar în Occidentul capitalist și avansat. Într-una din scrierile sale cele mai influente, Imperialismul, ultimul stadiu al capitalismului, Lenin a argumentat că a apărut o fază nouă și finală a capitalismului în care monopolul a înlocuit competiția, concentrarea capitalului și-a atins apogeul și războiul dintre puterile capitaliste a devenit inevitabil. Pentru Lenin, imperialismul se făcea vinovat de ororile de nedescris ale războiului mondial. Sistemul lumii capitaliste era sortit să eșueze, dar această prăbușire, potrivit lui Vladimir Ilici, va apărea mai întâi în zona verigilor cele mai slabe ale lanțului imperialist, în Est mai degrabă decât în Vest. Înapoiata Rusie, cu ale ei insolubile contradicții sociale și economice, era descrisă drept țara unde revoluția putea triumfa mai întâi. Masele erau profund nemulțumite de vechea ordine, revoltate de costurile războiului și gata să se angajeze în răsturnarea de tip revoluționar. Burghezia rusă era suficient de slabă pentru a nu putea opune o rezistență decisivă maselor radicalizate, iar proletariatul era suficient de dezvoltat pentru a căpăta conștiință de clasă datorită activităților altruiste ale partidului bolșevic.

În lucrarea sa din 1917, Statul și revoluția, scrisă cu câteva luni înainte de preluarea puterii de către bolșevici, Lenin a căutat să arate că mașinăria burgheză a statului militarist-birocratic trebuie înlăturată și înlocuită de consiliile revoluționare (organe ale democrației participative directe). Mai târziu, pe măsură ce noul stat sovietic se confrunta cu foamete, penurie, rezistența Gărzilor Albe și intervenția externă, Lenin și-a dezvoltat teoria dictaturii proletariatului, prin care înțelegea un regim politic în care autoritatea centrală era exercitată de agențiile administrative ale partidului-stat. Înclinația inițială spre democrație de la bază și autoîmputernicire a maselor a fost înlocuită de accentul pus pe reconstruirea mașinăriei statale, care, potrivit lui Lenin, era indispensabilă întru apărarea revoluției și urmărirea principalelor scopuri. Este adevărat, Lenin a imaginat acest lucru ca fiind temporar și nu s-a resemnat niciodată cu ideea că revoluția rusă ar fi nu doar prima, ci și singura revoluție proletară pentru deceniile ce aveau să vină.

Restaurarea prerogativelor statului a fost pentru Lenin un „rău necesar” iar el a încercat să justifice noțiunea de dictatură a proletariatului prin definirea sa ca dictatură a majorității populației (inclusiv țărănimea săracă) și, prin urmare, nu tocmai dictatură. În formă, spunea Lenin, aceasta este o dictatură, dar în substanță, pentru că reprezenta interesele și aspirațiile largii majorități a populației, era o democrație adevărată, substanțială. Mai târziu, Stalin avea să transforme fiecare trăsătură a conceptului leninist de dictatură a proletariatului într-o dogmă ce justifica regimul său excesiv de represiv și terorist. Acest lucru a fost posibil pentru că noțiunea lui Lenin de dictatură a proletariatului reprezenta de fapt disprețul său pentru statul de drept: „Dictatura revoluționară a proletariatului”, scria Lenin în 1918, „este puterea câștigată și menținută prin violența proletariatului împotriva burgheziei, putere care este nerestricționată prin nicio lege”. Lenin era convins, în orice caz, că aceste măsuri excepționale, incluzând persecutarea disidenților și interzicerea tuturor partidelor politice cu excepția celui bolșevic, erau necesare pentru supraviețuirea revoluției în Rusia. Pe termen lung însă, el spera că revoluția va triumfa în Occident și că o anumită relaxare politică și economică va fi posibilă. Noua sa Politică Economică, inaugurată în 1921, indica disponibilitatea lui Lenin de a se debarasa de viziunea economică utopică inițială și de a permite o economie mixtă (cu elemente semnificative de piață în plus față de controlul statal asupra industriei, comerțului exterior și băncilor).

Ultima luptă a lui Lenin, care a coincis cu deteriorarea dramatică a propriei sănătăți, l-a opus pe suferindul lider despotismului crescând al lui Stalin. În ultimele lui texte, reunite sub titlul generic „Scrisoare către Congres”, Lenin a cerut ca Stalin să fie îndepărtat din poziția de secretar general, dar cererea sa a trecut nebăgată în seamă de către elita bolșevică. Stalin controla deja aparatul de partid și de stat și poza drept cel mai credincios discipol al lui Lenin...