Vladimir Tismăneanu

Nu-mi iese din memorie chipul lui Gogu Rădulescu la o petrecere de la Snagov (era probabil în mai 1965), aerele de jovialitate udată de alcool (Petru Dumitriu îl portretizează fără cruțare în Incognito, citez din memorie, „cu nasul său fie de boxeur, fie de eredo-sifilitic”). Același Gogu Rădulescu, rămas până la capăt alături de tragicomicul dictator, stând înmărmurit, cu un chip flasc de zeitate asiatică lângă un Ceaușescu decrepit în momentul citirii ultimei „proclamații” către fantasmatul popor. Acceptând fără murmur sângeroasele represalii. Tot astfel, este emblematică scena în care toți lacheii, toți sicofanții din mafia de la vârf pronunță (citim pe buzele lor, scena nu are sunet) cuvântul ce exprimă deplina lor capitulare, întreaga lor lașitate servilă: „Jur”. Jura și Mizil, și Trofin, și Dăscălescu, și Verdeț, și Ștefan Andrei, și Răutu, și Burtică, și Janos Fazekas, și Lina Ciobanu, și Virgil Cazacu, și Popescu-Dumnezeu, și Ion Dincă, și Ion Ioniță. Jurau pasionat, ca niște pionieri exaltați, Manea Mănescu și Emil Bobu. Va fi jurat și Ion Iliescu…

Embed Răspândește

Lacheii, sicofanții și fantasmatul „popor”

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:44 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Personajele acestui film sunt toți cei care au ridicat statuie unui individ în fond minabil, de o mare viclenie și de o la fel de vastă incultură. Iată-l pe Charles de Gaulle citându-l la București pe Eminescu, în primăvara anului 1968, în plină revoltă studențească pariziană, fără să realizeze ce cutie a Pandorei deschide de fapt: „Vrem statul național, nu cel cosmopolit”. Ce muzică divină pentru urechile național-staliniștilor din România… Iată-l pe Ceaușescu la Praga, cu două săptămâni înaintea invaziei trupelor Tratatului de la Varșovia. O conferință de presă electrizantă, cu mult fum de țigară și întrebări incomode. La Praga fusese abolită cenzura, exista libertatea presei, se configura un sistem politic pluralist, renăscuse societatea civilă. Un miting al prieteniei cu muncitori surâzători așezați după voie, fără agitatori și sloganuri stupide. Alexander Dubček oprindu-i pe cei care voiau să scandeze lozinci. Ceaușescu, cumva derutat, nepricepând cum se poate așa ceva, o adunare spontană, dar gata totuși să-i susțină pe comuniștii reformatori. Nu pentru că le-ar fi împărtășit scopurile, ci pentru că nu putea suporta ideea ca vreo forță străină să se amestece în propriile sale afaceri (politice, economice, etc.) Nu cred că există sintagmă mai frecvent repetată de Ceaușescu decât „neamestecul în treburile interne”. Cu acest gen de retorică a reușit să hipnotizeze nu doar Vestul, ci și pe atâția dintre intelectualii români. Stalinismul antisovietic, acesta a fost secretul succesului intern și extern al regimului întruchipat de Nicolae Ceaușescu. La care se adaugă suportul pentru mișcările radicale tiermondiste, relațiile cordiale cu ZANU, SWAPO și FRELIMO, tot atâtea acronime care nu le spuneau românilor absolut nimic, dar îi asigurau dictatorului imaginea de înflăcărat apărător al cauzelor stângii globale. Plus jocurile din mișcarea comunistă internațională, susținerea (formală, ce-i drept, dar vocală) a eurocomunismului, întâlnirile frecvente cu Luigi Longo, Enrico Berlinguer, Giancarlo Pajetta (PC Italian), Georges Marchais (PC Francez), Dolores Ibárruri, Santiago Carrillo (PC Spaniol), Mitsos Partsalidis, Haralambos Drakopulos (PC Grec–Interior). Să nu uităm legătura specială cu Iosip Broz Tito, consultările periodice cu Edvard Kardelj, Stane Dolanc, Vladimir Bakarić și alți lideri iugoslavi.

Dictatura lui Ceaușescu, o vedem limpede în filmul lui Ujică, a avut neîndoios o perioadă când s-a bazat pe un anumit consens etnocentric, pe un efemer, dar real entuziasm popular și pe complicități în masă. Ideologia era una a revenirii la simbolurile primordiale și primordialiste: vizite de lucru în care Ceaușescu, Maurer și Chivu Stoica strângeau mâinile cu Decebal și Mihai Viteazul. Era evident vorba de spectacole cu implicații simbolice incontestabile, o dramaturgie ce nu se temea de ridicol. Cu cât mai enorme fabricațiile pseudo-istorice, cu atât mai fericit părea beneficiarul lor. În această privință nu se deosebea de alți sultani ai marxismului balcanic: Todor Jivkov sau Enver Hoxha. Este amuzant că peste două decenii, același Ceaușescu, exasperat de reformele lui Gorbaciov, va nega rolul simbolurilor în politică: „Simbolismul o fi bun în artă, în economie și politică nu face doi bani”. Și totuși se obstinează să organizeze potemkiniade, se agață cu disperare de proiectul megaloman al Casei Poporului, mega-sarcofag menit să eternizeze „simbolul comunismului triumfător”. Bucureștiul devenit Paranopolis ori Ceaushima. Romancierul Alexandru Ivasiuc capta întreaga degringoladă în aceste cuvinte: „Suntem 22 de milioane de oameni care trăim în imaginația unui nebun”. Dar era vorba de demența sistemică pe care Ceaușescu a exploatat-o și a exacerbat-o în funcție de propriile apetituri narcisiste. Elena Ceaușescu obișnuia să spună despre Conducător: „Un asemenea om se naște o dată la 500 de ani”. De ce nu la o mie? Stalinismul lui Ceaușescu a dus la paroxism ceea ce istoricul american Robert C. Tucker, biograful lui Stalin, numește filosofia transformismului permanent. Nimic nu avea voie să rămână neschimbat. De la cursul Dunării, la condiția umană însăși. Observați în film cum se uită Ceaușescu la Mao, precum ucenicul la învățătorul omniscient. La fel ca Mao, Ceaușescu visa o radicală ruptură cu lumea veche, oricare ar fi fost prețul pentru această cataclismică cezură. Saltul în imperiul libertății…

Embed Răspândește

Socialismul dinastic şi psihologia disperării naţionale

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:08 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

În februarie 1983, am transmis la Radio Europa Liberă serialul „Nicu Ceaușescu și ascensiunea socialismului dinastic în România”. În 1985, am publicat în revista Problems of Communism un studiu intitulat „Ceausescu’s Socialsim”. În 1986, în trimestrialul ORBIS (apare și acum la Philadelphia sub egida lui Foreign Policy Research Institute) am scris un alt studiu cu titlul „Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Communism in Romania” (este inclus în traducerea lui Bogdan Cristian Iacob în ediția a II-a a cărții mele Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2008). Grație revelațiilor generalului Ion Mihai Pacepa, mitul lui Ceaușescu a primit, în anii ’80, o mortală lovitură. Există lucrări remarcabile pe tema vieții și morții lui Ceaușescu (Mary Ellen Fischer, Pavel Câmpeanu, Edward Behr, Catherine Durandin, spre a numi doar câteva contribuții). După părerea mea, filmul lui Andrei Ujică este cea mai completă și pătrunzătoare investigație efectuată asupra universului mental al celui care a condus România între 1965 și 1989. Este într-adevăr autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. Este ceea ce ar fi spus el dacă ar fi ajuns să vorbească în fața Marii Adunări Naționale: cât de curajos a fost, cât de înțelept, cât de clarvăzător. Cum a fost trădat de felonii din garda pretoriană, huliganii, bandiții și spionii aflați în slujba agenturilor inamice. Cum a luptat „fără precupețire” și „a făcut totul” pentru cauza socialismului și comunismului. Verdictul istoriei nu ar fi fost însă diferit de cel al revoluționarilor din decembrie 1989: marea amăgire se destrămase jalnic, rămânea în urmă un personaj descărnat, un moșneag senil, sanguinar și monoman, încremenit în mirajul unei apocrife predestinări.

Regimul a reusit să inspire nu numai frică, dar şi un sentiment generalizat de fatalitate istorica. Deznodământul acestui descurajant spectacol cu greu ar fi putut fi anticipat cu ajutorul instrumentarului politologului. Era mai degrabă apanajul prezicătorilor profesionişti. Vicisitudinile cu care se confrunta întreaga populaţie a României – şi nu doar anumite categorii etnice, religioase şi profesionale – erau direct legate de absolutismul fără scrupule practicat de Ceauşescu şi provocate de perpetuarea unui model politic perimat şi anacronic. În ceea ce privea tensiunile etnice, ele erau încă o consecinţă a demagogiei dominante: dialectica otrăvită a şovinismului şi iredentismului a fost amplificată de incapacitatea lui Ceauşescu de a rezolva chestiuni politice cu adevărat nevralgice. În cel mai pur stil stalinist, Ceauşescu visa la epoca lui Stalin, când naţiunile „incomode” erau deportate peste noapte până la ultimul individ.

Întâlnirea lui Ceauşescu, din august 1983, la Mangalia, cu reprezentanţii activului de partid şi ai intelectualilor a fost larg interpretată drept un foarte curios sindrom al declinului: preşedintele şi soţia sa ocoleau şi ignorau pârghiile normale de comunicare în partid. În această hierofanie degradată, directivele „vizionare” ale secretarului general erau prescrise drept poruncă sacră a partidului, ultimul şi singurul adevăr. Supravieţuitorii grupului aparatului de partid se agăţau de vulnerabilele lor poziţii în cadrul nomenclaturii, umbre jalnice ale gloriei de ieri, actori şi spectatori ai acestei funeste nevroze naţionale. Intelectualii erau chemaţi să urmeze proaspăt dezgropatele teze ale „realismului socialist”. Mai mult decât atât, realitatea nu era prerogativul percepţiei artistice, ea fiind dictată de partid: „Avem nevoie de artă, de cinematografie şi teatre care să prezinte modelul şi esenţa omului pe care trebuie să-l formăm! Chiar dacă uneori trebuie să îmbunătăţim un erou, este benefic pentru că el devine un model pentru tineri, care astfel înţeleg şi ştiu că şi ei trebuie să fie aşa cum este el!”

Este conceptul de comunism naţional relevant pentru cazul României? Sau suntem nevoiţi să reconsiderăm noţiunile tradiţionale şi să căutăm o caracterizare corespunzătoare profilului acestui regim, una care să accentueze dezastrul generalizat al socialismului românesc, mimarea naţionalismului ca diversiune politică şi ierarhia neo-feudală a puterii atât în partid, cât şi în stat? Socialismul dinastic al lui Ceauşescu – oficial prezentat prin formula „societatea multilateral dezvoltată” – a fost un amestec de rituri politice bizantine, metode staliniste manipulante şi duplicitare, precum şi de fantasme resentimentare tipice Lumii a Treia. Spre exasperarea liderilor comunişti din Blocul sovietic, Conducătorul român practica o versiune personală de socialism, în care individul era anihilat nu numai în favoarea partidului mesianic, ci şi pentru a satisface apetitul insaţiabil de putere şi extravaganţele neroniene ale unei familii conducătoare unanim detestate.