Absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăților critice și cultul liniei partidului ca expresie perfectă a voinței generale au fost toate înzidite în proiectul originar bolșevic. Lenin a impus concepției bolșevice asupra politicii două lucruri: legea ca epifenomen al eticii revoluționare și heteronomia acțiunii individuale. Anihilarea democrației în practica leninistă este determinată de natura partidului ca substitut secular la mistica totalizantă și unificatoare, în cadrul corpului politic, a suveranului absolut (regele medieval). Cu alte cuvinte, modelul leninist afirmă omogenizarea integrală a spațiului social ca ideal politic și pragmatic. Ideologia întretaie toate dinamicile regimului, „întemeind și proiectând acțiunea fără de care guvernarea, violența și socializarea devin imposibile”. (Michael Geyer)
Lenin a revizuit teoria marxistă clasică privind localizarea centrului revoluționar în Occidentul capitalist și avansat. Într-una din scrierile sale cele mai influente, Imperialismul, ultimul stadiu al capitalismului, Lenin a argumentat că a apărut o fază nouă și finală a capitalismului în care monopolul a înlocuit competiția, concentrarea capitalului și-a atins apogeul și războiul dintre puterile capitaliste a devenit inevitabil. Pentru Lenin, imperialismul se făcea vinovat de ororile de nedescris ale războiului mondial. Sistemul lumii capitaliste era sortit să eșueze, dar această prăbușire, potrivit lui Vladimir Ilici, va apărea mai întâi în zona verigilor cele mai slabe ale lanțului imperialist, în Est mai degrabă decât în Vest. Înapoiata Rusie, cu ale ei insolubile contradicții sociale și economice, era descrisă drept țara unde revoluția putea triumfa mai întâi. Masele erau profund nemulțumite de vechea ordine, revoltate de costurile războiului și gata să se angajeze în răsturnarea de tip revoluționar. Burghezia rusă era suficient de slabă pentru a nu putea opune o rezistență decisivă maselor radicalizate, iar proletariatul era suficient de dezvoltat pentru a căpăta conștiință de clasă datorită activităților altruiste ale partidului bolșevic.
În lucrarea sa din 1917, Statul și revoluția, scrisă cu câteva luni înainte de preluarea puterii de către bolșevici, Lenin a căutat să arate că mașinăria burgheză a statului militarist-birocratic trebuie înlăturată și înlocuită de consiliile revoluționare (organe ale democrației participative directe). Mai târziu, pe măsură ce noul stat sovietic se confrunta cu foamete, penurie, rezistența Gărzilor Albe și intervenția externă, Lenin și-a dezvoltat teoria dictaturii proletariatului, prin care înțelegea un regim politic în care autoritatea centrală era exercitată de agențiile administrative ale partidului-stat. Înclinația inițială spre democrație de la bază și autoîmputernicire a maselor a fost înlocuită de accentul pus pe reconstruirea mașinăriei statale, care, potrivit lui Lenin, era indispensabilă întru apărarea revoluției și urmărirea principalelor scopuri. Este adevărat, Lenin a imaginat acest lucru ca fiind temporar și nu s-a resemnat niciodată cu ideea că revoluția rusă ar fi nu doar prima, ci și singura revoluție proletară pentru deceniile ce aveau să vină.
Restaurarea prerogativelor statului a fost pentru Lenin un „rău necesar” iar el a încercat să justifice noțiunea de dictatură a proletariatului prin definirea sa ca dictatură a majorității populației (inclusiv țărănimea săracă) și, prin urmare, nu tocmai dictatură. În formă, spunea Lenin, aceasta este o dictatură, dar în substanță, pentru că reprezenta interesele și aspirațiile largii majorități a populației, era o democrație adevărată, substanțială. Mai târziu, Stalin avea să transforme fiecare trăsătură a conceptului leninist de dictatură a proletariatului într-o dogmă ce justifica regimul său excesiv de represiv și terorist. Acest lucru a fost posibil pentru că noțiunea lui Lenin de dictatură a proletariatului reprezenta de fapt disprețul său pentru statul de drept: „Dictatura revoluționară a proletariatului”, scria Lenin în 1918, „este puterea câștigată și menținută prin violența proletariatului împotriva burgheziei, putere care este nerestricționată prin nicio lege”. Lenin era convins, în orice caz, că aceste măsuri excepționale, incluzând persecutarea disidenților și interzicerea tuturor partidelor politice cu excepția celui bolșevic, erau necesare pentru supraviețuirea revoluției în Rusia. Pe termen lung însă, el spera că revoluția va triumfa în Occident și că o anumită relaxare politică și economică va fi posibilă. Noua sa Politică Economică, inaugurată în 1921, indica disponibilitatea lui Lenin de a se debarasa de viziunea economică utopică inițială și de a permite o economie mixtă (cu elemente semnificative de piață în plus față de controlul statal asupra industriei, comerțului exterior și băncilor).
Ultima luptă a lui Lenin, care a coincis cu deteriorarea dramatică a propriei sănătăți, l-a opus pe suferindul lider despotismului crescând al lui Stalin. În ultimele lui texte, reunite sub titlul generic „Scrisoare către Congres”, Lenin a cerut ca Stalin să fie îndepărtat din poziția de secretar general, dar cererea sa a trecut nebăgată în seamă de către elita bolșevică. Stalin controla deja aparatul de partid și de stat și poza drept cel mai credincios discipol al lui Lenin...
