Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Șocant încă pentru unii nostalgici impenitenți, trebuie spus clar că experimentul comunist, oriunde a fost testat, a însemnat încercarea de a forța cursul istoriei, întemeiată pe o religie seculară cu pretenții de salvare, de izbăvire, aici și acum. Acesta a fost sensul a ceea ce altminteri poate părea o imensă absurditate, o rătăcire nesăbuită, o demențială aventură politică: construirea unui organism politic social perfect controlat, în care individul nu este altceva decât, vorba lui Arthur Koestler, o „ficțiune gramaticală”. Justificarea a fost mereu acea formulă cinică: „Nu se poate face omletă fără să spargi ouă”. Dar cum scria marele filosof liberal Isaiah Berlin, toți am văzut ouăle sparte, nimeni însă nu a văzut omleta. Unul dintre primii care au explorat și au denunțat abisul etic al bolșevismului a fost Panait Istrati. Au urmat atâția alți eretici și apostați, revoltați, bulversați, dezgustați de infamia comunistă. Din nefericire, lecțiile istoriei nu îi conving pe cei care continuă să cultive resentimentul social și să aștepte extatic venirea Mileniului marxist.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:14 0:00
Link direct

Este interesant și cât se poate de grăitor faptul că formațiuni politice care nu se jenează să se intituleze partide comuniste (în Rusia, Grecia, Franța, Republica Cehă) s-au năpustit cu furie împotriva condamnării simultane a comunismului și fascismului. Lipsa de pudoare a comuniștilor de ieri și de azi, obscenitatea comportamentelor lor politice, nu mai trebuie dovedită. În ce-i privește pe comuniștii greci, se cer puse anumite accente. Conducerea PC din Grecia, dar și mii de refugiați din perioada Războiului Civil, s-au aflat timp de decenii în România. Există de-acum o întreagă literatură privind eforturile acestor staliniști de a crea în țările sovietizate (și în primul rând în România), în anii ’50, un fel de „democrație populară” în exil. Au avut loc arestări, execuții, înscenări (menționez cartea lui Dominique Eudes, Les Kapetanios, despre persecutarea și chiar lichidarea diverșilor nonconformiști din partid, foști lideri ai rezistenței antifasciste). La ora actuală, comuniștii greci, înțepeniți în ruginitele dogme bolșevice, sunt campionii antiamericanismului, demonizează globalizarea și atacă pe toate căile structurile NATO și UE. Unii dintre ei s-au născut și s-au aflat mult timp în România și știu prea bine în ce a constat sistemul minciunii, delațiunii generalizate și al persecuțiilor în masă. Cunosc cel puțin un caz - este vorba de un fost coleg de liceu care apoi a fost europarlamentar și a jucat un rol important în acel partid - care a citit la timp tot ce trebuie citit privind crimele comunismului. Din păcate, comunismul a mizat întotdeauna pe orbire etică. Or, mai exact spus, atuul său a fost, în plan psihologic, disponibilitatea umană pentru autosugestie. Emascularea fibrei morale din individ, nimicirea a ceea ce poetul polonez Aleksander Wat numea omul interior, devotamentul pentru o idee presupus măreață, a fost substratul pervers al iluziei comuniste. Nu există o grandoare istorică a comunismului, orice ar fi afirmat iluminatul dialectician leninist Georg Lukács, tot așa cum, orice ar fi scris într-un moment de întunecare a rațiunii Martin Heidegger, nu există o grandoare istorică a nazismului. Camerele de gazare și Gulagul nu au nimic grandios în ele, sunt expresia demonismului absolut.

Același lucru poate fi spus despre PC al Federației Ruse. Este vorba de o formațiune întemeiată pe nostalgie pentru autoritarismul despotic al stalinismului. În mitologiile salvaționiste ale comuniștilor ruși se întâlnesc mareșalul Jukov, cosmonautul Iuri Gagarin, super-performantul muncitor Alexei Stahanov, balerina Galina Ulanova, actrița de film Liubov Orlova și, de ce nu, clovnul Oleg Popov, înfrățiți sub semnul idealizării luptei „pentru fericirea poporului”. A fost de fapt vorba de o imensă mascaradă, de o înșelătorie globală, de distrugerea sistematică a milioane de vieți omenești pentru clădirea a ceea ce s-a probat a fi un colosal eșec social și economic. Doctrina putinistă, atâta câtă este, se declară anticomunistă, dar este de fapt îndatorată unor mitologii similare, aceluiași sincretism ideologic în care național-bolșevismul se îngemănează cu autoritarismul etatist.

Costurile umane ale utopiei impuse de comuniști sunt înspăimântătoare. Biografia lui Mao apărută în 2004 începe cu următoarele cuvinte: „Mao Tse-tung, care timp de decenii a deținut puterea absolută asupra unui sfert din populația lumii, a fost responsabil pentru mai mult de 70 de milioane de morți în timp de pace, mai mult decât orice alt lider în secolul douăzeci” (Jung Chan și Jon Halliday, The Unknown Mao, New York, Knopf, 2004, p. 3). Scriu aceste rânduri și tot nu-mi vine să cred: cum a fost posibilă această prăbușire într-o barbarie fără limite? Cum mai poate cineva să conteste legitimitatea condamnării comunismului? Iată însă că se poate și tocmai de aceea trebuie mereu reamintite lecțiile însângeratului secol al ideologiilor radical-revoluționare. Trebuie să ne opunem uitării. Crimele nazismului și ale comunismului, inspirate de pseudo-rațiuni ideologice, au fost expresia unei înjosiri fără precedent a condiției umane. Lagărele de concentrare, Kolyma și Auschwitz, experimentele diabolice gen Pitești, nu au avut loc în chip întâmplător. Au fost planificate de indivizi în carne și oase, convinși că servesc o cauză eroică.

Pretinzând că realizează Raiul pe pământ, voindu-se o doctrină a salvării (o soteriologie), o paradigmă redemptivă, comunismul, acest mesianism secularizat, axiofob, noofob și mnemofob, a sacrificat milioane de vieți omenești pe altarul unei utopii perverse. Cifra de 100 de milioane de victime (morți), avansată în Cartea Neagră a comunismului, apărută în 1997, se dovedește acum una minimalistă. Doar Marea Foamete din China maoistă, rezultată din strategia delirantă a „Marelui Salt”, a dus la moartea a peste 45 de milioane de oameni. Dar costurile utopiei privesc și distrugerea, vătămarea destinelor, deportările, îndoctrinarea imbecilizantă, anihilarea statului de drept, a economiei de piață, acțiunile sistematice de obliterare, confiscare și desfigurare a memoriei, suprimarea persoanei morale și a persoanei juridice (v. Hannah Arendt, Originile totalitarismului). Utopia s-a numit Kolyma, Magadan, Norilsk, Karaganda, Katyn, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Pitești, Sighet, Aiud, Râmnicu-Sărat, Gherla, tot atâtea stații ale genocidului. Aceste lucruri trebuie repetate mereu, informațiile trebuie diseminate, analizele trebuie adâncite, documentele trebuie publicate pentru a ține piept ofensivelor celor care, convinși că anticomunismul este o iluzie, ar dori să testeze din nou „ipoteza comunistă”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:19 0:00
Link direct

Lenin a fost un revoluționar rus, fondator al partidului bolșevic şi al Uniunii Sovietice. S-a născut în aprilie 1870 într-o familie a clasei de mijloc și a murit în ianuarie 1924 ca necontestat lider de partid și de stat al URSS. Sub îndrumarea lui Lenin, partidul bolșevic a organizat în octombrie 1917 o revoluție împotriva guvernării Imperiului rus și a înființat un sistem de partid unic care avea să se destrame abia în decembrie 1991. În adolescență, Lenin fusese puternic marcat de executarea fratelui său mai mare, iar ca student la Drept s-a implicat el însuși în activități revoluționare clandestine pentru care a plătit cu arestări și deportări. Nemulțumit de lipsa radicalismului colegilor social-democrați, Lenin a susținut ideea nașterii unui nou tip de mișcare revoluționară. Viziunea sa asupra unui nou partid a fost inițial formulată în cărțulia „Ce-i de făcut?” (1902) și a articulat conceptul leninist de practică revoluționară în secolul XX. Apoi, noțiunea de partid a lui Lenin a dus la scindarea social-democrației ruse între moderați (menșevici) și radicali (bolșevici). Leninismul, numit el însuși bolșevism, constă fundamental în teoria lui Lenin a partidului revoluționar de avangardă, doctrina revoluției proletare în epoca imperialismului și accentul pe dictatura proletariatului ca nouă formă a statului ce emerge pe ruinele vechii ordini burgheze.

Eforturile lui Lenin erau legate mai ales de politica revoluționară și de construirea unei organizații revoluționare care ar fi fost capabilă să coordoneze și să direcționeze eforturile clasei muncitoare de preluare a puterii, zdrobire a vechiului aparat de stat și întemeierea unei societăți comuniste fără clase. Încă de la început, regimul leninist s-a bazat pe violență și represiune împotriva oricărei forme de opoziție politică. Aceste trăsături autoritare ale leninismului au fost și mai mult exacerbate de Stalin, cel care a transformat Uniunea Sovietică într-un stat totalitar. „Umanismul bolșevic” era dependent doar de succesul cauzei în numele căreia se angajase. Existența individuală își păstra relevanța în lume doar atât timp cât contribuia la construirea utopiei sociale. Înțelegerea pe care o atribuia Lenin moralității s-a bazat pe principiul formulat de revoluționarul rus de secol XIX Serghei Neceaev în al său Catehism al revoluționarului: „Tot ce ajută la triumful revoluției este moral. Imoral și criminal este tot ceea ce îi stă în cale.” Leninismul s-a bazat, prin urmare, pe o „raționalitate a scopului” (T.H. Rigby) A presupus o concepție transformistă radical utilitară asupra politicii, care s-a concretizat în cele din urmă în divinizarea partidului/statului mitic, singura entitate cu drept de viață și de moarte asupra supușilor.

Pentru Lenin, soarta revoluției comuniste anticipată de Karl Marx a depins de maturitatea și voința politică a partidului revoluționar. Când Lenin și-a început cariera politică, social-democrații de pretutindeni erau grupați în A Doua Internațională. Marxismul acestei asociații internaționale respingea mijloacele revoluționare de răsturnare a ordinii existente și accentua rolul reformelor graduale. Lenin a găsit această abordare a fi prea moderată. Credea că, lăsată de una singură, clasa muncitoare nu s-ar angaja vreodată într-o răsturnare generală de tip revoluționar împotriva capitalismului. Asemeni lui Marx, Lenin a văzut revoluția proletară ca pe un fenomen global, dar a modificat anumite teze de bază ale teoriei marxiste. El a observat pasivitatea muncitorilor în țările industriale avansate și a explicat acest lucru prin abilitatea burgheziei de a coopta clasa muncitoare în cadrul sistemului. Potrivit lui Lenin, burghezia reușise în a corupe ideologic proletarii și organizațiile lor. De aceea, a fost important să fie creat un nou tip de partid politic care să refuze orice formă de coluziune cu forțele dominante existente și care să exercite în cele din urmă puterea politică exclusivă.

Pentru a injecta proletariatului conștiința revoluționară și pentru a călăuzi muncitorii în bătăliile transformatoare, Lenin a imaginat o organizație revoluționară atent sudată, pe profilul falangei, structurată asemeni unui sistem militar. Partidul a părut întruchiparea rațiunii istorice care cere militanților să-i ducă la îndeplinire comandamentele, fără ezitare sau rezerve. Disciplina, secretomania și ierarhia rigidă erau esențiale pentru o asemenea organizație, în special în vremuri de activitate clandestină (precum cele din Rusia). Principalul rol al partidului a fost acela de a trezi conștiința proletară și de a instila credința revoluționară într-un corp social inactiv. În loc să se bazeze pe dezvoltarea spontană a conștiinței clasei muncitoare, leninismul a imaginat partidul ca agent catalizator al cunoașterii, voinței și organizării revoluționare a maselor exploatate: „Fără o teorie revoluționară... nu poate exista mișcare revoluționară”. Recunoașterea importanței propagandei ideologice a fost acompaniată în leninism de accentul pus pe organizarea revoluționară, cea care devine pilonul de bază al practicii revoluționare. Mistica partidului de tip nou a devenit o trăsătură a politicii radicale în secolul XX odată cu Lenin. Partidul a fost agentul istoric care i-a cuprins pe toți revoluționarii de profesie, pe cei care, unindu-și resursele cognitive și de acțiune, au redobândit „farmecul armonioasei ființe originare” (Igal Halfin)

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG