Cum atât de frumos scrie Dan C. Mihăilescu: „Ion D. Sîrbu! Utopicul socialist blagian, dulce compătimitor al minerilor mitologici, erudit bufon metafizic, patriot mutilat sufletește, vajnic lup singuratic! Un Lear visând la Prospero, hărțuit de o Securitate față de care Caliban făcea dulce figură de… junghi intercostal. Bufonul Gary! Poate cea mai spectaculoasă apariție a epistolarului și diarismului românesc după 1989, vecin de vitalism cu Petre Pandrea și Ion Negoițescu. Omul al cărui dosar de urmărire face parte în chip dramatic din opera sa. Mult mai mult decât în cazul unor Cioran, Blaga sau Noica, DUI-ul lui Gary Sîrbu este o capodoperă de suprarealism ubuesc și grotesc gogolian, de (inutilă) inventivitate diabolică și caricatură jalnică. Supremul triumf, fie și postum, al victimei: urmăritorii i-au devenit personaje. Oroarea devine deriziune hipnotică”. I.D. Sîrbu s-a stins pe 17 septembrie 1989, la Craiova, deci acum 27 de ani, și nu a mai apucat să-și vadă reflexia biografică schilodită în tipul de „literatură” venală conținută de dosarele fostei Securități...
De ce nu a existat un Nürnberg al comunismului este o întrebare la care ar trebui să medităm toți cei care suntem frământați de moștenirile totalitare și cărora ne pasă de distincțiile dintre bine și rău. De ce a renunțat Boris Elțîn la proiectul de a deschide un proces împotriva PCUS? De ce nu a avut loc o condamnare a comunismului, similară cu aceea din România, în țări precum Ungaria ori chiar Polonia? Cine are interesul să oculteze memoria crimelor comuniste? Nu este vorba de comunism și fascism ca termeni abstracți, categorii politologice, ci de experiențe istorice reale soldate cu milioane de morți. Cum scrie Timothy Snyder, fiecare dintre acești morți a avut un nume. Am scris despre aceste lucruri de mai multe ori. Lecția profesorului Nicolae Mărgineanu și a scriitorului Ion D. Sîrbu este una despre umanism și onoare în vremuri inumane și dezonorante. Folosesc deliberat timpul prezent, pentru că generațiile mai tinere au nevoie de asemenea repere. În absența a ceea ce se numește un trecut utilizabil (usable past), oamenii sunt derutați, debusolați, se rătăcesc în labirintul diverselor mitologii ce promit salvarea aici și acum. Nu li se poate servi tot timpul retorica relativistă și cinică a apei și pământului, adică a noroiului universal (folosesc aici o analiză a Monicăi Lovinescu). În încheiere, fie-mi permis să citez dintr-o scrisoare adresată lui I. D. Sîrbu de profesorul Virgil Nemoianu, pe 7 iulie 1989:
„Auzisem deja de la prieteni de boala ta și mă doare să văd confirmate cele mai rele bănuieli. Scrisoarea ta va rămâne pentru mine–indiferent de faptul că Dumnezeu ni te lasă nouă încă vreo câțiva ani, sau te vrea la El cât mai curând–un document de demnitate, de luciditate și de gravitas cu adevărat romană. În viața mea tu ai fost–în anii corespondenței noastre–și ai rămas în continuare un moment luminos, lucru confirmat pe deplin de aceste clipe de adevărată cumpănă. Câți dintre conaționali (și în fond câți dintre contemporanii noștri în general) izbutesc atât de genial (bagă de seamă: îmi măsor bine cuvintele) să unească surâsul Rațiunii voltairiene cu o credință caldă și întreagă în Ființă (ca obște umană, ca familie, ca tradiție, ca natură, ca divinitate), așa cum faci tu? Astfel de performanțe intelectuale și existențiale reușeau poate în Weimarul lui Goethe, dar nu se mai văd niciodată în zilele noastre. (…) Se citează multe cuvinte din urmă celebre. Mie din toate îmi place al episcopului Latimer, dus pe rug pentru credința sa, pe la mijlocul secolului XVI. ‚Play the man…’ îi zice tovarășului său de supliciu, ‚play the man, and we shall this day light such a candle by God’s grace in England that I trust shall never be put out.’ E bine când putem avea încredere în sensul suferinței noastre și în raportul ei cu transcendența”. (Ion D. Sîrbu, „Traversarea cortinei. Corespondență cu Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Mariana Șora”, Editura de Vest, Timișoara, 1994, pp. 540-541).
I.D. Sîrbu a mai apucat să citească scrisoarea lui Virgil Nemoianu, dar nu și să răspundă. Pe 7 noiembrie 1989, văduva sa, Elisabeta Sîrbu, îi scria profesorului de la Catholic University of America despre sentimentele de prețuire adresate în ultima scrisoare: „Ele au avut darul să-i aline cumplita suferință, să-i dea putere să-și păstreze demnitatea până la capătul drumului” (op. cit., p. 542). „Moartea transformă viața în destin”, spunea Malraux. Puține sunt cazurile în care aceste cuvinte să fie atât de adevărate precum în acela al chinuitului și dreptului intelectual Ion D. Sîrbu. Într-o scrisoare către Mariana Șora trimisă pe 6 iunie 1989, găsim acest P.S.: „Ieri, un deștept mi-a spus: ‘Cancerul nu e o boală, e o simplă greșeală politică a organismului, necombătută încă din faza când era visul de veacuri al omenirii…’”