Vladimir Tismăneanu

Acum 60 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revoluția Maghiară. În iunie 1958, în urma unei înscenări judiciare, liderul revoluționar Imre Nagy a fost condamnat la moarte și spânzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase și mai sfâșietoare texte ale sale. În 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, întregul sistem își dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se destrăma văzând cu ochii. Mișcarea revoluționară maghiară, catalizată de aceea din Polonia, a fost condusă de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:07:07 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

S-au născut experimente de democrație directă sub forma Consiliilor Muncitorești, prefigurarea a ceea ce avea să fie „Solidaritatea” în Polonia. Revoluția s-a identificat, cel puțin în prima ei fază, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care îndrăznise, după moartea lui Stalin, să propună o liberalizare internă. Nagy și susținătorii săi au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. În cele zece zile cât a condus cele două guverne ale Revoluției Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politică, a rupt radical cu stalinismul și a permis Ungariei să devină o autentică republică a cetățenilor.

Nimic similar nu s–a întâmplat în România, nici în 1956, nici în 1968, anul „Primăverii de la Praga”, nici în 1989. Problema comunismului românesc, între altele, este că nu a fost nicicum apt să genereze un curent revizionist marxist. Privind înapoi, cu beneficiul a ceea ce știm astăzi, asemenea direcții reformatoare aveau prea puține șanse de succes. Comunismul de sorginte leninistă (iar altul nu a existat vreodată ca practică politică statală) era intrinsec ostil pluralismului. Ceea ce nu a însemnat că dorința de a liberaliza sistemul era neapărat una absurdă. Pentru a afla natura incurabilă a maladiei, trebuiau încercate unele presupuse remedii. Iar ironizarea fals sagace a acestor tentative nu face decât să dovedească lipsa de comprehensiune și chiar o stranie cecitate istorică. Nimic nu au detestat comuniștii mai mult decât eforturile de a depăși vechea matrice bolșevică și de a împăca socialismul cu democrația.

Imre Nagy (1896-1958) a fost inițial un comunist convins. Trebuie spus acest lucru în raport cu absolutiștii morali de ieri și de azi care afirmă că un comunist este prin definiție sortit să rămână înțepenit în formula sa mentală originară. O știm din atâtea cazuri, de la Koestler până la Kołakowski, că lucrurile nu au stat astfel. Mai întâi la Moscova, unde s-a aflat într-un lung exil după eșecul dictaturii lui Béla Kun, apoi la Budapesta, după 1945, Nagy a înțeles că sistemul stalinist era în esența sa criminal și barbar. Era cu atât mai periculos cu cât pretindea să fie expresia umanismului desăvârșit. Nagy a făcut în perioada emigrației în URSS compromisuri penibile. A acceptat chiar să devină, pentru câțiva ani, informator al NKVD-ului. Totuși, în pofida acestor abdicări, a îndrăznit, atunci când s-a ivit prilejul, să propună o altă logică decât aceea a monolitului inchizitorial.

După moartea lui Stalin, între 1953 și 1955, ca prim-ministru al Ungariei, Nagy a susținut „Noul Curs”. S-au deschis porțile închisorilor și lagărelor. Lumea a putut în fine să respire mai ușor. Unii torționari, inclusiv Gábor Péter, fostul șef al Securității, au fost arestați, judecați și condamnați. Asemenea lucruri erau de negândit la București, unde puterea continua să jure pe cel mai dur stalinism. Liderul stalinist Mátyás Rákosi a apelat la patronii săi de la Kremlin pentru a se debarasa de incomodul lui rival. Luptele la vârf din Biroul Politic sovietic s-au soldat temporar cu înfrângerea lui Nagy și a grupului său de revizioniști marxiști (între care Miklós Gimes, Ferenc Donáth, Géza Losonczy și Miklos Vasarhelyi). Între timp, acest curent eretic se dezvoltă în mișcarea comunistă mondială cu sprijinul direct al lui Tito. La rândul lor, Mao, Dej, Hoxha, Ulbricht, Thorez și alți staliniști înverșunați au privit revelațiile lui Hrușciov de la Congresul al XX-lea al PCUS drept o impardonabilă trădare. Şocul însă a fost enorm. Intelectualitatea critică, inclusiv atâția foști staliniști care vedeau acum lumina, s-a revoltat împotriva minciunii totalitare. Scriitori ca Tibor Déry și Gyula Háy, cunoscuți pentru opțiunile lor marxiste, au aderat la programul lui Nagy.

Budapesta 1956 - 2016 (galerie foto interactivă)

Despre Revoluția Maghiară din octombrie-noiembrie 1956 putem spune, precum Hegel despre Revoluția Franceză, că a fost un superb răsărit de soare. Imre Nagy a ajuns la conducerea Ungariei ca urmare a unei revoluții populare și democratice. Scopurile acestei mișcări sociale de masă au fost înainte de orice emanciparea de sub jugul colonial sovietic și redobândirea autonomiei de către societatea maghiară, recucerirea suveranității poporului (o teză dezvoltată în scrierile lor de către Ágnes Heller și Ferenc Fehér, exponenți în anii ’70 ai Şcolii de la Budapesta de marxism critic). A fost o revoltă a intelectualilor și studenților. Şi, așa cum spunea Raymond Aron, ceea ce a făcut Nagy a fost să reabiliteze adevărul ca esență a libertății umane. Putea să meargă în altă direcție, pactizând cu forțele staliniste. Se bucura de un imens prestigiu, era premierul legal al țării (după 25 octombrie). În schimb, cu eroic curaj, a mers înainte, pe drumul democrației și independenței. Nu ca Nicolae Ceaușescu, pentru care divorțul de Moscova era șansa construirii unui neo-feudalism tribalist și șovin. A crezut în promisiunile unor camarazi de partid precum János Kádár, el însuși fostă victimă a terorii staliniste, și a plătit scump pentru această naivitate. Şi-a apărat ideile cu noblețe și generozitate. Când s-a pus problema, după ce a fost obligat să trăiască cu domiciliu forțat în România, să-și recunoască „erorile”, Nagy a refuzat să cedeze.

În pofida presiunilor făcute asupra lui de KGB și de oamenii sovieticilor din România (Dej, Bodnăraș, Borilă, Valter Roman, Aurel Mălnăşan, Iosif Ardeleanu), Nagy s-a menținut pe poziția că Revoluția Maghiară a fost justificată politic, social și moral. A respins cu indignare acuzațiile proferate de neo-staliniști și a înțeles că însuși Hrușciov, oricât a încercat să pozeze în reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia îi datora totul. Meritul lui Nagy este că a permis resurecția societății civile, după atâtea înjosiri și umiliri. A fost un politician dintr-o speță aparte: a celor care resping machiavelismul și bizantinismul. A avut principii și a fost ucis pentru că nu a vrut să le terfelească. Atunci când pronunțăm judecăți categorice pe tema trecutului, când spunem că toți marxiștii au fost responsabili pentru ororile comuniste, ar merita să ne gândim și la acest om. Nagy a fost spânzurat la Budapesta pe 16 iunie 1958 pentru că a crezut în ideea că libertatea tuturor este o farsă în absența libertății fiecărui om în parte.

Embed Răspândește

Imre Nagy şi destinul Revoluţiei Maghiare

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:07:01 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Jurnalistul şi istoricul austriac de origine maghiară Paul Lendvai a publicat în 2008 volumul One Day that Shook the Communist World – un studiu profund şi original al revoluţiei din 1956 din Ungaria şi al semnificaţiei sale istorice. Autorul reuşeşte totodată să facă o trecere completă în revistă a studiilor critice asupra acestui subiect, unul dintre cele mai controversate ale istoriei europene a secolului XX. Bazându-se pe documente de arhivă recent declasificate, Lendvai demonstrează faptul că Revoluția din Ungaria a fost atât o încercare de renunţare la inepta dictatură stalinistă, cât şi un război de eliberare naţională. Chiar dacă primii paşi au fost iniţial ezitanţi, Imre Nagy şi colaboratorii săi şi-au asumat cu determinare ruptura totală nu numai în raport cu un regim criminal, dar şi faţă de pretenţiile imperialiste ale Moscovei. Fondul arhivistic principal pe care îl foloseşte atât de persuasiv Lendvai este primordial cel existent la Institutul Revoluţiei din 1956 din Budapesta.

Simultan, Lendvai utilizează pe larg memoriile revoluţionarilor, precum şi importante contribuţii ştiinţifice asupra subiectului investigat, precum cele ale lui János Rainer, biograful lui Imre Nagy, şi György Litván. Axându-se pe sinuoasa traiectorie politică a lui Imre Nagy, şi aici amintesc ataşamentul categoric al acestuia pe parcursul a două decenii şi jumătate faţă de idealurile bolşevice, dar şi problematica sa colaborare cu NKVD în timpul Marii Terori, imediat după 1945 fiind şi ministru de Interne în Ungaria, Paul Lendvai scoate în evidenţă procesul gradual şi ireversibil prin care Nagy a abandonat metodele şi principiile criminale ale stalinismului. Referindu-se la edificatoarea analiză a lui Milovan Djilas asupra comunismului naţional pe care teoreticianul iugoslav îl considera drept o iniţiativă de umanizare a leninismului sortită eşecului, Lendvai, la rândul lui, demonstrează modul în care dinamica specifică a contextului istoric al celei de-a doua jumătăţi a deceniului cinci l-a forţat pe Nagy să depăşească limitele propriului program, care iniţial era doar ezitant reformist.

Galerie foto interactivă: Budapesta, la 60 de ani după revoluție

Pornind de la cinismul şi politicile represive ale regimului Rákosi, Lendvai afirmă faptul că acesta a fost de departe cel mai barbar din Europa de Est. În urma propriei mele experienţe de cercetare, dar şi ţinând cont de ceea ce am aflat pe parcursul activităţii de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste, îndrăznesc să-l contrazic pe autor. Consider că practicile teroriste din Bulgaria şi România au fost cel puţin la fel de înverşunate şi criminale. În plus, odată cu „Noul Curs”, între 1953 şi 1955, Nagy a promovat o relaxare politică şi economică ce ar fi fost de neimaginat în România, Bulgaria şi Albania acelor ani. În acelaşi timp, sunt de acord cu faptul că grupul condus de Rákosi-Gerö-Farkas-Révai a apelat la metode de represiune cu adevărat unice în ceea ce priveşte sadismul ce le-a caracterizat şi oroarea pe care au inspirat-o. Din păcate însă, în cazul României, practici asemănătoare au reapărut ca urmare a evenimentelor din 1956: represiunea din acel an împotriva studenţilor (mai ales în Transilvania) şi campania de teroare împotriva intelectualilor (1958–1961).

Îmbinând istoria politică şi memorialistica, Lendvai ne ajută să înţelegem grandoarea tragică a Revoluţiei din Ungaria. El situează revolta în contextul internaţional al anului 1956: încercările Occidentului de a începe negocieri cu URSS în spiritul „coexistenţei paşnice”; retorica goală a unui anticomunism blazat de propria-i neputinţă; un guvern american pentru care Europa de Est nu conta din punct de vedere strategic; imprudenţele jurnaliştilor Europei Libere. 1956 a fost anul în care Hruşciov a rostit iconoclastul său Raport Secret, care a provocat sfârşitul cultului personalităţii lui Stalin şi a inaugurat o epocă a dezvrăjirii în întreaga mişcare comunistă mondială. O astfel de ruptură în rândurile comuniştilor maghiari, cât şi insurecţia intelectualilor marxişti deziluzionaţi au fost de fapt cauzele principale ale extraordinarei efervescenţe care a definit lunile imediat de dinaintea crizei. Vechiul regim şi-a pierdut orice fel de sprijin chiar şi în rândurile foştilor fanatici leninişti. Mulţi dintre comuniştii care supravieţuiseră închisorilor lui Rákosi au aderat la idealurile revoluţiei. Unii au făcut-o sincer, alţii din oportunism. De exemplu, Lendvai analizează evoluţia lui János Kádár, unul dintre cele mai triste cazuri de acest fel din istoria Europei de Est. Autorul demonstrează dincolo de orice îndoială rolul de Iuda al lui Kádár în acele nefaste zile. Nu trebuie să uităm însă că sovieticii se hotărâseră deja, independent de Kádár, să înăbuşe revoluţia. Kádár a avut însă un rol decisiv în înscenările şi executarea lui Nagy şi a colaboratorilor săi. Kádár şi nu Hruşciov a fost cel care pus la cale asasinatul judiciar din iunie 1958. Contrapunându-i pe Kádár şi Nagy înseamnă a evalua două viziuni politice în cadrul lumii comuniste de după Stalin: oportunistul abil versus idealistul neo-marxist. La sfârşitul vieţii, izolat şi dispreţuit, Kádár şi-a pierdut nu numai puterea, dar şi minţile. În ultimele sale zile a fost bântuit de spectrul politic reprezentat de Nagy, omul căruia îi făgăduise sprijin politic în primele zile ale revoluţiei şi pe care el l-a trădat, a cărui viaţă a sacrificat-o pentru a preveni reabilitarea politică a unui rival incomod.

Lendvai insistă totodată şi asupra rolului extraordinar jucat de consiliile muncitoreşti în timpul revoluţiei şi imediat după reprimarea ei. El descrie rezistenţa organizată de aceste reţele de iniţiativă civică, spontane şi autogestionate, drept a doua revoluţie. Abordarea sa asupra acestui subiect este similară cu aceea a Hannei Arendt, pentru care principala moştenire a Revoluţiei maghiare au reprezentat-o exact aceste consilii ca forme de democraţie directă şi radicală. În acelaşi timp, Lendvai ne oferă cele mai interesante pasaje ale cărţii atunci când intră în detalii despre biografiile fascinante ale revoluţionarilor: de la adolescenţii deznădăjduiţi care s-au opus cu arma în mână, în pasajul Corvin, trupelor sovietice şi poliţiei secrete, până la József Dudás, enigmaticul comunist româno-ungar, un personaj de coloratură politică oarecum anarhistă, un aventurier romantic care, în urma unei farse judiciare, a fost spânzurat. Revoluţia a fost una inclusivă, democratică şi patriotică. Contrar propagandei comuniste, ea nu numai că nu a adoptat sloganuri antisemite, ci din contră – unii dintre cei mai importanţi lideri ai ei au fost evrei de origine. De exemplu, Miklós Gimes, care a fost executat odată cu Nagy. Aspiraţiile eroice şi pasiunea pentru libertate, constantele Revoluţiei maghiare, au reprezentat preludiul revoluţiilor civice din 1989.