Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Ideile lui Michnik despre apostazie sunt consonante cu analizele consacrate revizionismului marxist de către inspiratorul și prietenul său, Leszek Kołakowski, precum și cu viziunea omului de care a fost legat printr-o dragoste fraternă, disidentul paradigmatic care a fost Jacek Kuroń (superb eseul dedicat acestui pedagog al libertății care, încă din anii ’60, a sfidat dictatura comunistă). Poți să te afli în dezacord cu unele din pozițiile lui Michnik, mai ales în chestiunile legate de decomunizare și lustrație, dar acest lucru nu înseamnă nicicum o diminuare a prețuirii pentru cel care a simbolizat, în timpurile întunecate ale comunismului, idealul și aspirațiile unui popor care nu a acceptat îngenuncherea. Om al dialogului, Michnik este perfect conștient că nu deține adevărul absolut. Ceea ce-l agasează este radicalismul neo-iacobin, rigorismul vindicativ, mai ales când acesta este trâmbițat de cei care nu au scos o vorbă contra comunismului până la colapsul acestui sistem. Îl exasperează les enragés, pe care îi suspectează de dublă contabilitate morală, de fariseism și chiar de aventurism iresponsabil. Nu toate afirmațiile lui Michnik pe acest subiect sunt neapărat justificate, dar nu poți să nu fi stupefiat că la patru decenii de la revolta studențească din martie 1968, între ai cărei lideri s-a numărat și după care a făcut un chinuitor stagiu de pușcărie (avea doar 22 de ani pe atunci), promotorii „revoluției morale” de la Varșovia au preferat să-l eludeze atunci când s-a întocmit lista celor decorați. Ce ironie istorică, ce injustiție flagrantă și ce victorie nesperată, după atâția ani, pentru facțiunea „partizanilor” condusă de generalul de securitate Mieczysław Moczar, cel care a simbolizat fascizarea comunismului polonez...

Am discutat adeseori subiectul decomunizării cu Michnik și am ajuns amândoi la concluzia că situația din Polonia este esențial diferită de aceea din România. În Polonia, asasinii părintelui Popiełuszko au fost judecați sub regimul Jaruzelski. Sigur, au primit sentințe scandalos de blânde, dar au fost totuși arestați, judecați și condamnați. În România post-comunistă, ucigașii inginerului Gheorghe Ursu s-au plimbat liberi, sfidători, fără urmă de căință. Iar faptul că un Ion Iliescu ajunge să-l citeze aprobativ pe Michnik ține de o uzurpare simbolică, o fraudă, ori mai bine zis o impostură de dimensiuni cosmice. Între valorile lui Adam Michnik și cele ale lui Ion Iliescu se găsește o insurmontabilă, definitivă, prăpastie.

La conferința organizată la Central European University cu prilejul aniversării a zece ani de la revoluțiile din 1989, Adam Michnik a vorbit despre renașterea sa ca jurnalist independent, ca intelectual public în Polonia democratică. Acum, la două decenii și jumătate de la acele evenimente care au schimbat chipul lumii și au inaugurat o nouă eră istorică prin încheierea Războiului Rece și decesul Blocului Sovietic, ideile lui Michnik sunt la fel de actuale. Îmi amintesc de un text al său, un eseu pregătit pentru conferința internațională „Power and Opposition in Post-Communist Societies” pe care am organizat-o, împreună cu Mircea Mihăieș și Vasile Popovici, la Timișoara, în martie 1991. Comunicarea lui Michnik a apărut în trimestrialul East European Reporter și se intitula „The Presence of Liberal Values”. Într-adevăr, valorile apărate de Adam Michnik, Jacek Kuroń, Václav Havel, George Konrád, János Kis (i-am numit pe cei mai cunoscuți exponenți ai ethosului disidenței est-europene) sunt cele numite și clarificate în acel eseu programatic. Se prea poate ca Michnik să fi considerat și alte nume pe lista atașamentelor sale axiologice (Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Ralf Dahrendorf, Daniel Bell), dar este limpede că în acele clipe de re-fondare, de re-clădire civilizațională a lumii post-totalitare, el scria despre valoarea auto-constitutivă a libertății așa cum se definește aceasta în scrierile lui John Stuart Mill, Alexis de Tocqueville și Friedrich Hayek.

În egală măsură, Michnik se mărturisea apropiat de poziția lui Kołakowski privind posibilitatea de a fi simultan un liberal conservator socialist, recunoscând însă că acest eclectism nu are șanse să genereze o nouă ideologie. Mai mult, Michnik insista asupra dimensiunii corozive și dinamitarde a valorilor liberale și libertariene în anihilarea partidului-stat de tip leninist. Aceste valori, idealuri și principii, scria el, „au devenit arme în lupta împotriva totalitarismului comunist, și în practica împotriva rolului conducător al partidului comunist, împotriva dominației partidului unic, împotriva ideologiei politice care funcționează ca sursă a unei religii naționale, împotriva recursului la teroarea polițienească, împotriva samavolniciei și împotriva acelui sistem care spune că omul nu este un cetățean ori copilul lui Dumnezeu, ci proprietatea statului”. (East European Reporter, Vol. 4, No. 4, Double isssue, Summer 1991, p. 70). Valorile pe care le susține Adam Michnik sunt așadar legate de idealurile, năzuințele și practicile societății civile, de strategia pe care chiar el a formulat-o a noului evoluționism. Michnik susține așadar o viziune anti-utopică, anti-absolutistă, anti-monopolistă în planul gândirii, o perspectivă umanistă, rațională și plină de compasiune pentru victime atunci când se discută chestiunea esențială a filosofiei politice contemporane: relația dintre adevăr și minciună, dintre libertate și barbarie, dintre bine și rău în aventura politică a modernității. La acest capitol, singurul decisiv, pariul lui Michnik s-a dovedit câștigător.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:14 0:00
Link direct

Personaj intrat în legendă, iubit, admirat, adulat, detestat, ponegrit, contestat, hulit, Adam Michnik, născut acum 70 de ani, pe 17 octombrie 1946, este unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali critici ai timpurilor noastre. În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru. De câteva decenii, numele lui Michnik este menit să stârnească intense emoții, loialități și aversiuni. L-a pomenit (negativ, firește) chiar Władysław Gomułka, primul secretar al CC al Partidului Munictoresc Unit Polonez, pe vremea când Michnik era încă un adolescent. Este un magnet al pasiunilor, pozitive și negative. Istoric de mare clasă, îndrăgostit pătimaș de cultura poloneză, discipol al lui Leszek Kołakowski, Isaiah Berlin, Thomas Mann, al lui Camus și al Hannei Arendt, eretic și rebel, iconoclast și apostat, campion statornic al cauzei „celor umiliți și bătuți” (Zbigniew Herbert), din orice parte a lumii, Michnik a fost și rămâne un mare nonconformist, un idealist care își poate adeseori nedumeri amicii prin pozițiile sale à contre courant. Este un spirit eminamente liber.

Am fost fericit să scriu prefața primei selecții din eseurile lui Michnik apărută în românește, în 1997, la editura Polirom. Traducătorii au fost Adriana Babeți și Mircea Mihăieș. Ne cunoscuserăm cu Michnik la o formidabilă conferință organizată în primăvara anului 1992 de către Edith Kurzweil, editoarea lui Partisan Review, la Universitatea Rutgers din Newark (New Jersey). Printre participanți se numărau Saul Bellow și Iosif Brodsky, Czesław Miłosz și Susan Sontag, Ralph Ellison și Slavenka Drakulić, Adam Zagajewski și Norman Manea, Vasili Aksionov și Doris Lessing. Lucrările conferinței au fost publicate ca număr special al revistei sub titlul „Intellectuals and Social Change in Central and Eastern Europe” în toamna anului 1992 și ar merita traduse în românește. Împreună cu Mircea Mihăieș, am făcut atunci un interviu cu Michnik care a apărut în revista Agora, condusă de Dorin Tudoran. Titlul era: „Patria intelectualului este adevărul”.

Volumul respectiv, frumos tradus de Sabra Daici, beneficiază de o postfață semnată de regretatul profesor preot Józef Tischner. Sunt luminate în acest substanțial și mișcător text dilemele intelectualității liberale de stânga poloneze, calea lui Michnik dinspre un ateism de sorginte iluministă către o înțelegere profundă a rolului Bisericii Catolice în rezistența anti-totalitară și menținerea demnității națiunii poloneze. Cartea cuprinde eseuri esențiale despre experiența Solidarității, despre lecțiile disidenței, despre noile forme de radicalism născute pe fondul colapsului sovietismului în versiunea sa est-europeană și, în chip specific, poloneză. De asemenea, avem aici texte cât se poate de revelatoare despre antisemitismul de după Auschwitz, despre dezbaterile din Polonia legate de masacrul de la Jedwabne (Polirom a publicat cartea lui Jan T. Gross pe acest subiect), despre pogromul postbelic de la Kielce și despre reacțiile Episcopatului în legătură cu aceste momente însângerate din istoria poloneză relativ recentă. Este salutar curajul lui Michnik de a aborda frontal, fără inhibiții și prejudecăți, fără acele stingheritoare contorsiuni pseudo-explicative care anulează însăși posibilitatea analizei, teme precum obsesia „conspirației iudeo-bolșevice”, prezența unor cadre de origine evreiască în instituțiile staliniste, persistența miturilor xenofob-naționaliste în perioada așa-numitei Polonii Populare și resurecția lor astăzi, cu diverse deghizări mai mult sau mai puțin transparente, însă nu mai puțin toxice.

O temă centrală în gândirea lui Michnik este aceea a dezvrăjirii utopiei comuniste, ori, cu cuvintele istoricului Robert C. Tucker, a deradicalizării mitului marxist. Mi se pare extrem de important faptul că acest volum a apărut și în românește, aproape simultan cu prima parte din trilogia lui Leszek Kołakowski despre Principalele curente ale marxismului (Curtea Veche, 2009). Să sperăm că într-o zi va apărea și excepționala lucrare a istoricului ideilor, prietenul lui Kołakowski și al lui Michnik, profesorul Andrzej Walicki (The Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia, Stanford University Press, 1995). Cititorii români, în primul rând studenții de la științe politice, filosofie, istorie, jurnalism, vor beneficia enorm de pe urma acestor cărți. Vor putea înțelege diferențele dintre fenomenologia trezirii din ceea ce Kant a numit „somnul dogmatic” în țări ca Polonia și Ungaria, pe de o parte, și inerția stalinistă din România. Iată ce scrie Michnik despre odiseea revizionismului marxist, a acelei despărțiri de gnoza leninistă în favoarea unei redescoperiri a conceptelor de alienare, reificare, spontaneitate, autonomie și emancipare:

„Revizionismul nu a fost o facțiune în partidul comunist sau în aparatul de partid. A fost un stil, o formație culturală, o modă. A fost critica sistemului stalinist practicată de moștenitorii lui. A fost o reacție furioasă a oamenilor care au cedat ispitei comuniste. A fost rușinea oamenilor care, orbiți, au participat la destrucția totalitară. A fost, deci, interpretând cuvintele lui Stanisław Barańczak, o revoltă a florii împotriva rădăcinilor. …revizionismul a respins doctrina și practicile totalitare, apelând la limbajul marxist și la sistemul de valori comunist. Formulându-și critica, a luat în considerare realitățile interne și internaționale. În acest mod, a devenit totodată durerea celor păcăliți, care au urmat calea autoînșelării”.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG