În felul său, Nicolae Ceauşescu era un ascet din categoria lui Lenin şi Stalin, drogul său se numea puterea absolută. Era un drog pe care a încercat, nu fără succes, să-l ofere şi fiului său mai mic, cel mai disponibil în acest sens dintre cei trei copii. Zoia disprețuia acel univers al minciunii, al linguşelilor abjecte şi al îngenuncherilor laşe, pe Valentin îl lăsau rece ritualurile gloriei de partid. Nicu, care nu împlinise încă 14 ani când tatăl său a devenit liderul PCR, a avut imediat acces la tot ce se putea imagina: gărzi personale, maşini la scară, călătorii în străinătate fără vreo limită valutară, ceasuri Rolex, nimeni nu îndrăznea să i se opună. Mai târziu, când ajunsese de-acum secretar al CC al UTC, obişnuia să meargă în vizită la fostul nostru coleg de clasă, Ghiţă Gheorghiu, nepotul înfiat al lui Dej. Acesta locuia pe strada Atena împreună cu mama sa, cu soțul acesteia, inginerul Gheorghe Rădoi, cu soția sa Alina. Mi-a povestit cum mama sa l-a rugat pe Nicu să nu mai vină pe la ei deoarece atunci când se îmbăta începea să arunce cu pahare de cristal, iar rezerva Licăi nu era inepuizabilă. Oricum, relațiile dintre Lica şi Elena Ceauşescu erau extrem de reci încă din ultimii ani ai lui Dej, când fiica dictatorului refuzase propunerea Elenei de a petrece după-amiezele împreună.
Accidentul din clasa a VIII-a despre care îmi scria prietenul meu Radu Stern, istoricul de artă din Elveția, fost şi el coleg de clasă, ca şi mine, cu Nicu, a fost cunoscut de noi toți. Nicu a lipsit de la şcoală câteva săptămâni, a venit apoi cu urechea cusută, cu alte cicatrici pe faţă. Îmi amintesc cu precizie că ceea ce s-a vorbit atunci a fost că în acel accident de maşină, Nicu a condus bezmetic (nu avea vârsta legală pentru carnetul de şofer), a intrat într-un copac, iar însoțitorul şi-a pierdut viața. Evident, totul a fost imediat muşamalizat. O zi din viața lui Nicu în adolescență era extrem de diferită de ceea ce trăiau colegii săi, inclusiv unii din familiile marii nomenklaturi (nu era cazul meu ori al lui Radu). De dimineață, când se trezea, şi până seara, era înconjurat de servitori şi securişti. Venea cu bodygard la şcoală (Zoia şi Valentin au refuzat acest gen de supraveghere). Nu avea voie să-şi invite colegii acasă, dar putea să meargă el la ei. Tocmai de aceea îşi petrecea ceasuri întregi la Radu (Zaza) Ioanid. Masa de prânz în familie era obligatorie. Acolo asculta cum Nicolae şi Elena puneau la cale urcări şi coborâri în aparat, cum se urzeau varii intrigi şi manipulări. Serile erau din nou de tip spartan, alături de părinți în fața televizorului. Îşi dorea să scape din această colivie de aur. Se temea, repet, de tatăl său, dar nu ezita să utilizeze toate avantajele puterii pentru o existență într-un lux pe cât de kitsch, pe atât de strivitor uman. Un lux, în final, îngrozitor de efemer.
Nicu Ceauşescu a încetat din viață acum 20 de ani, pe 26 septembrie 1996. S-au scris multe adevăruri, dar şi mai multe neadevăruri despre el. În intervențiile mele, m-am străduit să păstrez un ton cât mai echilibrat şi să discut rolul său în istoria comunismului românesc, nu chestiuni ce țineau de viața sa intimă. Avea 45 de ani când a murit, n-a avut copii. A cunoscut mai întâi o glorie artificială lipsită de orice limite, apoi s-a întâlnit, după prăbuşirea regimului, cu umilințe şi jigniri nu întotdeauna meritate. S-a visat conducător al Romaniei, a înțeles în final că totul fusese doar o himeră, o nălucire, un vis nesăbuit...