Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:14 0:00
Link direct

Personaj intrat în legendă, iubit, admirat, adulat, detestat, ponegrit, contestat, hulit, Adam Michnik, născut acum 70 de ani, pe 17 octombrie 1946, este unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali critici ai timpurilor noastre. În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru. De câteva decenii, numele lui Michnik este menit să stârnească intense emoții, loialități și aversiuni. L-a pomenit (negativ, firește) chiar Władysław Gomułka, primul secretar al CC al Partidului Munictoresc Unit Polonez, pe vremea când Michnik era încă un adolescent. Este un magnet al pasiunilor, pozitive și negative. Istoric de mare clasă, îndrăgostit pătimaș de cultura poloneză, discipol al lui Leszek Kołakowski, Isaiah Berlin, Thomas Mann, al lui Camus și al Hannei Arendt, eretic și rebel, iconoclast și apostat, campion statornic al cauzei „celor umiliți și bătuți” (Zbigniew Herbert), din orice parte a lumii, Michnik a fost și rămâne un mare nonconformist, un idealist care își poate adeseori nedumeri amicii prin pozițiile sale à contre courant. Este un spirit eminamente liber.

Am fost fericit să scriu prefața primei selecții din eseurile lui Michnik apărută în românește, în 1997, la editura Polirom. Traducătorii au fost Adriana Babeți și Mircea Mihăieș. Ne cunoscuserăm cu Michnik la o formidabilă conferință organizată în primăvara anului 1992 de către Edith Kurzweil, editoarea lui Partisan Review, la Universitatea Rutgers din Newark (New Jersey). Printre participanți se numărau Saul Bellow și Iosif Brodsky, Czesław Miłosz și Susan Sontag, Ralph Ellison și Slavenka Drakulić, Adam Zagajewski și Norman Manea, Vasili Aksionov și Doris Lessing. Lucrările conferinței au fost publicate ca număr special al revistei sub titlul „Intellectuals and Social Change in Central and Eastern Europe” în toamna anului 1992 și ar merita traduse în românește. Împreună cu Mircea Mihăieș, am făcut atunci un interviu cu Michnik care a apărut în revista Agora, condusă de Dorin Tudoran. Titlul era: „Patria intelectualului este adevărul”.

Volumul respectiv, frumos tradus de Sabra Daici, beneficiază de o postfață semnată de regretatul profesor preot Józef Tischner. Sunt luminate în acest substanțial și mișcător text dilemele intelectualității liberale de stânga poloneze, calea lui Michnik dinspre un ateism de sorginte iluministă către o înțelegere profundă a rolului Bisericii Catolice în rezistența anti-totalitară și menținerea demnității națiunii poloneze. Cartea cuprinde eseuri esențiale despre experiența Solidarității, despre lecțiile disidenței, despre noile forme de radicalism născute pe fondul colapsului sovietismului în versiunea sa est-europeană și, în chip specific, poloneză. De asemenea, avem aici texte cât se poate de revelatoare despre antisemitismul de după Auschwitz, despre dezbaterile din Polonia legate de masacrul de la Jedwabne (Polirom a publicat cartea lui Jan T. Gross pe acest subiect), despre pogromul postbelic de la Kielce și despre reacțiile Episcopatului în legătură cu aceste momente însângerate din istoria poloneză relativ recentă. Este salutar curajul lui Michnik de a aborda frontal, fără inhibiții și prejudecăți, fără acele stingheritoare contorsiuni pseudo-explicative care anulează însăși posibilitatea analizei, teme precum obsesia „conspirației iudeo-bolșevice”, prezența unor cadre de origine evreiască în instituțiile staliniste, persistența miturilor xenofob-naționaliste în perioada așa-numitei Polonii Populare și resurecția lor astăzi, cu diverse deghizări mai mult sau mai puțin transparente, însă nu mai puțin toxice.

O temă centrală în gândirea lui Michnik este aceea a dezvrăjirii utopiei comuniste, ori, cu cuvintele istoricului Robert C. Tucker, a deradicalizării mitului marxist. Mi se pare extrem de important faptul că acest volum a apărut și în românește, aproape simultan cu prima parte din trilogia lui Leszek Kołakowski despre Principalele curente ale marxismului (Curtea Veche, 2009). Să sperăm că într-o zi va apărea și excepționala lucrare a istoricului ideilor, prietenul lui Kołakowski și al lui Michnik, profesorul Andrzej Walicki (The Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia, Stanford University Press, 1995). Cititorii români, în primul rând studenții de la științe politice, filosofie, istorie, jurnalism, vor beneficia enorm de pe urma acestor cărți. Vor putea înțelege diferențele dintre fenomenologia trezirii din ceea ce Kant a numit „somnul dogmatic” în țări ca Polonia și Ungaria, pe de o parte, și inerția stalinistă din România. Iată ce scrie Michnik despre odiseea revizionismului marxist, a acelei despărțiri de gnoza leninistă în favoarea unei redescoperiri a conceptelor de alienare, reificare, spontaneitate, autonomie și emancipare:

„Revizionismul nu a fost o facțiune în partidul comunist sau în aparatul de partid. A fost un stil, o formație culturală, o modă. A fost critica sistemului stalinist practicată de moștenitorii lui. A fost o reacție furioasă a oamenilor care au cedat ispitei comuniste. A fost rușinea oamenilor care, orbiți, au participat la destrucția totalitară. A fost, deci, interpretând cuvintele lui Stanisław Barańczak, o revoltă a florii împotriva rădăcinilor. …revizionismul a respins doctrina și practicile totalitare, apelând la limbajul marxist și la sistemul de valori comunist. Formulându-și critica, a luat în considerare realitățile interne și internaționale. În acest mod, a devenit totodată durerea celor păcăliți, care au urmat calea autoînșelării”.

vladimir-tismaneanu-blog-2016
vladimir-tismaneanu-blog-2016

În memoria lui Vasile Paraschiv, erou al luptei împotriva regimului ilegitim și criminal

Omul între oameni: Politicul ca spațiu al libertății
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:09 0:00
Link direct

A plecat dintre noi în urmă cu cinci ani un adevărat erou. Vasile Paraschiv și-a ridicat vocea împotriva dictaturii comuniste încă din anii ’70, când alții preferau complicitățile silențioase, nemaivorbind despre sicofanții de serviciu (unii apar azi pe varii canale ca analiști politici). A părăsit PCR în 1968, convins că are de-a face cu un partid al carieriștilor, al impostorilor, al lichelelor și al uzurpatorilor. A fost o forță dinamică în cadrul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), o inițiativă civică independentă de un imens curaj despre care trebui să se învețe în școli (mișcarea a pornit cu trei ani înaintea Solidarității din Polonia și a fost sufocată de Securitate înainte de a se putea dezvolta ca acțiune socială colectivă la nivel de masă). Vasile Paraschiv a riscat enorm, a devenit un fel de nemesis al liderului unui partid ce-și zicea al clasei muncitoare și era de fapt al unei birocrații parazitare și profitocratice. Vasile Paraschiv a fost un om drept și curat. Istoria onoarei la români îl va include la loc de cinste.

Scria Hannah Arendt că acolo unde gândirea și acțiunea sunt separate, spațiul libertății se află în primejdie. Evident, într-o tiranie, nici reflecția, nici acțiunea nu se pot manifesta neîngrădite, sunt supuse necontenitelor încercări de control, supraveghere, manipulare, înregimentare. Este vorba de o falsificare a politicului, de o uzurpare semantică și de o caricatură a dreptului la exprimare: ai dreptul doar să te aliniezi și să aderi. De aici și chemarea de a institui, în regimurile comuniste, un teritoriu al antipoliticii ca spațiu alternativ în care contestația se configurează în chip spontan, fără vreun stat major și fără proiecte ideologice cu pretenții vizionare. Arhetipul unui regim totalitar îl capta Orwell în imaginea bocancului pus peste o gură umană, pentru totdeauna. Sau Hannah Arendt când spunea că în dictaturile totalitare tot ce nu este interzis este obligatoriu.

Într-o democrație însă, a te sustrage ca intelectual sferei publice, a o nega ori a o ignora este un gest subiectiv justificabil, însă cu implicații uneori primejdioase (mai mult sau mai puțin anticipabile). „Dacă nu acum, când?” „Dacă nu noi, cine?” Sunt acestea întrebări care spun totul despre necesitatea unei prezențe a intelectualului în marea, vitala conversație democratică. Oricine l-a citit pe Kołakowski știe că filosoful polonez nu a evitat sub nicio formă angajamentul public. Când i-a apărat pe studenții revoltați ai Universității din Varșovia, în martie 1968, el știa că-și va pierde dreptul de a preda, că va urma exilul. Heberto Padilla era un scriitor răsfățat de dictatura castro-guevaristă până când a îndrăznit să devină un critic al abuzurilor. A fost ponegrit, calomniat, surghiunit. La fel regretatul Vasili Aksionov în URSS.

A nu consimți la injustiție și minciună este un gest politic într-o dictatură și, cu mult mai puține riscuri, într-o democrație. Riscurile însă există. „Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a generat mizerabile, infame campanii de calomniere a unui strălucit intelectual. La fel, angajamentul civic al Anei Blandiana a dus la injurii abjecte în presa fesenisto-peremistă. Ce să mai spun despre dejecțiile revărsate în anii din urmă împotriva celor demonizați nu atât de demult drept drept „intelectualii lui Băsescu”? De la H.-R. Patapievici la Teodor Baconschi, de la Mircea Mihăieș la Cătălin Avramescu, de la Andrei Cornea la Ioan Stanomir, niciunul dintre acești intelectuali remarcabili nu a scăpat de furia „demascatoare” a celor care altminteri predică sforăitor valori civice. Când, în urmă cu ceva timp, s-a petrecut grotesca farsă a „canonizării” mediatice a unui sicofant suprem al dictaturii, cei care am intervenit public am fost stigmatizați (chiar de către unii intelectuali) că n-am așteptat suficient, că sunt lucruri ce „nu se cuvin spuse”, că trebuie găsit un „ton echilibrat”, că au existat mai multe fațete ale problemei și câte alte raționalizări răsucite.

Împreună cu prietenii mei de idei și valori, eu cred că în raport cu totalitarismul, cum scria Nadejda Mandelștam, a tăcea este o crimă împotriva umanității. La fel, când sunt puse în discuție teme esențiale pentru destinul unei comunități politice, tăcerea intelectualilor sugerează că ei preferă să rămână, vorba Monicăi Lovinescu, „orfani ai curajului”. Apolitismul este de fapt o formă rușinată de politică, este politica dezertării. Evident, nu pledez pentru politizarea discursului științific, pentru un partizanat patetic, pentru indistincția dintre domenii, ci pentru responsabilitate civică. O responsabilitate care ne cere să stăm cu fruntea sus și să nu cedăm presiunilor nedemne.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG