Nicu era cel mai mic dintre copiii cuplului Ceauşescu, neîndoios şi cel mai puțin interesat de cultură. A fost răsfățatul mamei sale, cu ea pleca în Elveția pentru a-şi rezolva problemele de dantură, ea era la curent cu cine se vede, cu cine este amic. Cu tatăl său raporturile au fost distante (lucru notat şi de Dumitru Popescu, fostul ideolog al partidului, în memoriile sale). Era un puşti agresiv şi turbulent, probabil că expresie a unui complex de inferioritate în relațiile cu Valentin şi cu Zoia, complet diferiți ca stil şi temperament. În primele clase de şcoală, la Liceul „Petru Groza” (până în 1958 „Şcoala Medie Mixtă nr 28, cu limbă de predare rusă”) rivaliza cu Vasea, fiul cel mic al lui Petre Borilă, alt membru al Biroului Politic al lui Gheorghiu-Dej, întru înclinație spre violență. Îmi amintesc cum, era în clasa a II-a, a venit să se întâlnească cu noi Ecaterina Borilă, mama celui care arunca în colegi cu compasul. Ne-a spus că Vasea este un copil mai dificil, că nu are protecție specială, că ea personal încerca să-l domolească. Nu ştiu ca vreodată Elena Ceauşescu să fi făcut vreun gest similar. Protecția ei pentru Nicuşor era totală, fără fisuri.
Nicu şi Vasea au devenit rude ulterior, după căsătoria lui Valentin cu Iordana Borilă, sora mai mare a lui Vasea. Plângerile profesorilor erau întotdeauna filtrate de Elena Ceauşescu, membră a Comitetului de părinți. Încă de-atunci se ştia că Nicu se temea teribil de reacțiile tatălui său la aceste veşti despre comportamentul său insolent cu colegii şi profesorii. Mi-au spus-o mai mulți colegi ai căror părinți erau membri ai conducerii. Mai târziu, am aflat din surse credibile că Elena îi ascundea de fapt lui Nicolae Ceauşescu aceste detalii, spre a-l feri pe mezin de bătăile administrate de încrâncenatul şef al cadrelor partidului, devenit secretar general în martie 1965. Umbla mult pe bicicletă, bântuia pe străzile din Cartierul Primăverii, uneori avea cu el un pistol cu alice. Odată, eram împreună cu sora mea mai mare, Vichi, m-a somat să mă opresc, eram şi eu pe bicicletă, n-am făcut-o, a tras şi m-a lovit în picior cu glontele, am sângerat după aceea. Era nesăbuit, irascibil, imprevizibil. Azi te rănea cu alice, mâine era cel mai afabil coleg.
N-aş vrea să se înțeleagă că între tată şi fiu ar fi existat o relație strict despotică. Oricum, cu timpul, lucrurile s-au atenuat, însă încordarea n-a dispărut. În mai sau iunie 1964, am mai povestit, am mers cu Nicu la vila bunicilor săi să vedem un episod din serialul de televiziune „Căpitanul Val Vârtej” cu Nicolae Gărdescu şi Tudorel Popa. Erau acolo ambii părinți ai lui Nicolae Ceauşescu şi mama Elenei (Zoia mi-a spus mai târziu că bunica ei pe linie maternă era de origine grecoaică). La un moment dat a intrat un personaj în costum închis la culoare, cred că bleumarin, s-a aşezat pe un scaun la masă, Andruța a spus: „Mai vin şi oamenii mari pe la noi” (vila era în aceeaşi curte cu casa familiei Ceauşescu, demolate câteva luni mai târziu ambele, spre a se construi reşedința din Bulevardul Primăverii nr. 50). Mi-am dat seama că ştiu de fapt cine este acel bărbat taciturn, văzusem ca atâtea mii şi mii de oameni, portretele oficiale ale membrilor Biroului Politic afişate pe toate sediile de instituții. Nicolae Ceauşescu n-a scos nicio vorbă, a gustat din dulceața oferită, ne-a ignorat pe toți cei prezenți.
M-a frapat faptul că Nicu şi tatăl său stăteau acolo alături ca doi străini. Repet, relațiile erau în mare măsură mediate de mama sa. Tot ea continua să vină la şedințele cu părinții de la Liceul 24 de pe strada Grădina Bordei. Nu cred însă că a mai făcut-o după 1967-1968, când cultul lui Nicolae Ceauşescu începuse să capete dimensiuni elefantiazice. Or, dacă o făcea, era primită singură în biroul de la intrarea şcolii al directorului Dumitru Bărbulescu. Profesor de limba română, născut la Scorniceşti, acesta fusese selectat de fapt de Lica Gheorghiu în 1963, atunci când se înființase acel liceu. Între colegi se ştia că dacă excesele lui Nicu (trăgea fetele de cozi, te puteai uşor trezi cu un picior în spate când mergeai paşnic pe coridor) ajungeau la tatăl său, pedeapsa era dură. Nu cred că Nicolae Ceauşescu a fost fericit în anii următori cu orientarea lui Nicu spre un stil de viață în stil playboy pe care o considera o formă de decadenţă burgheză. Militant stalinist din categoria dură, Ceauşescu nu era nici afemeiat, nici mare băutor, nici adeptul ospețelor sardanapalice, nu degusta plăcerile vieții precum predecesorul său.