Pe 5 martie 1953, o eră a terorii absolute s-a sfârșit. Așa cum spunea memorabil istoricul Robert C. Tucker, destalinizarea a început în mod efectiv și irevocabil odată cu moartea generalissimului. Joshua Rubenstein este cu siguranță unul din cei mai importanți experți ai istoriei, politicii și culturii sovietice. Este, printre altele, autorul unei fascinante biografii a acelui supraviețuitor desăvârșit, jurnalistul, scriitorul, propagandistul și, în cele din urmă, martorul care a fost Ilia Ehrenburg. Rubenstein a coordonat împreună cu istoricul rus Vladimir P. Naumov un volum despre procesul secret al Comitetului Antifascist Evreiesc din 1952, în fapt o consecință majoră și tragică a antisemitismului delirant al lui Stalin (Stalin’s Secret Pogrom: The Postwar Inquisition of the Jewish Anti-Fascist Committee, New Haven and London, Yale University Presss, 2001).
În această carte recentă, bazându-se pe materiale, memorii și colecții de presă, precum și pe alte surse deschise, Rubenstein aruncă o lumină nouă asupra morții neașteptate a dictatorului la început de martie 1953, asupra coregrafiei solemne a funeraliilor acestuia cu toate intrigile bizantine ale urmașilor, mai ales Lavrenti Beria, Gheorghi Malenkov și Nikita Hrușciov, sau asupra dezghețului post-stalinist în relațiile cu Occidentul, în special eșecul administrației Eisenhower de a înțelege, suficient de devreme și de inspirat, sensurile profunde ale schimbărilor seismice ce aveau loc în imperiul bolșevic.
Ceea ce apare cu limpezime în narațiunea captivantă a lui Rubenstein este faptul că atât timp cât Stalin trăia, sistemul era complet și indiscutabil paralizat. Locotenenții terifiați ai acestuia erau conștienți de starea deplorabilă a economiei și de nemulțumirea publică generală legată de teroarea și teama instilate, dar niciunul dintre ei nu ar fi îndrăznit să-l confrunte pe autocrat. Erau de fapt un grup de criminali mânați ideologic, iar spiritul lor de turmă depindea de disponibilitatea de a îndeplini orice porunci ale stăpânului. Nimic nu era mai important pentru „echipa lui Stalin” (spre a folosi sintagma Sheilei Fitzpatrick) decât satisfacerea unui despot din ce în ce mai capricios. Câtă vreme acesta era în viață, fusese și singura lor rațiune de a exista.
Luptau toți pentru viețile lor, așa că nu exista niciun motiv pentru care și-ar fi ridicat vocile împotriva uneia din cele mai însângerate dictaturi cunoscute în istorie. Rubenstein discută pe larg ultima apariție publică a lui Stalin la cel de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din octombrie 1952. Principalul raport politic a fost prezentat de aparentul urmaș, neabătutul birocrat Malenkov. Stalin și-a urmărit atent „protejatul”, dar nu a dat semne că pregătea transferul de putere. Ceea ce plănuia, în schimb, era o nouă epurare de masă care urma să elimine de la vârful puterii (și, cel mai probabil, fizic) veterani bolșevici precum Anastas Mikoian, Viaceslav Molotov și eternul loial Lazar Kaganovici.
Discursul de zece minute al lui Stalin a părut încrezător în mod bombastic și a relevat o personalitate politică încă fermă. În ajunul Congresului, Pravda a publicat masiv teoriile lui Stalin dedicate unei discuții asupra problemelor economice ale socialismului în URSS. Vozhd-ul (liderul suprem, îndrumătorul) a continuat să fie aclamat drept cel mai inspirat și inspirator geniu al istoriei marxism-leninismului. Cultul lui Stalin a atins un apogeu de proporții astronomice. La prima plenară a Comitetului Central de după Congres, Stalin a schimbat structura de conducere. Selectul Politburo s-a transformat într-un organism extins numit Prezidiu și i-a inclus pe nou-veniții economiști de partid Mihail Pervuhin și Maxim Saburov. Spre deosebire de Lenin, Stalin nu a lăsat în urmă un „Testament”, dar în acele ultime considerații (a vorbit pentru o oră fără notițe), l-a menționat pe mareșalul politic Nikolai Bulganin drept un potențial lider de încredere. Bulganin avea să joace un rol important în anii ce aveau să vină, l-a succedat pe Malenkov ca prim-ministru în 1955 și a fost retrogradat de Hrușciov abia în 1958. Rubenstein surprinde cu multă perspicacitate subcurenții psihologici care explică alianțele mereu volatile printre foștii lachei ai lui Stalin.
Toate acestea au coincis cu obsesia paranoidă a tiranului pentru consiprația evreiască („Sionistă”, „burghezo-naționalistă”) menită să distrugă patria socialismului. Una din cele mai faimoase victime a fost celebratul actor Solomon Mikhoels, ucis în Minsk din ordinul lui Stalin la începutul anului 1949. Mai târziu, în ianuarie 1953, ginerele lui Mikhoels, compozitorul Mieczysław Weinberg, a fost arestat în legătură cu nebunescul „proces al medicilor”. Prietenul său apropiat, Dmitri Șostakovici, a apelat personal la Beria și a garantat pentru onestitatea lui Weinberg. Din fericire Stalin a murit, investigația a fost oprită și, la câteva săptămâni după, Weinberg s-a întors acasă. Alții însă au murit în închisoare, supuși unor îngrozitoare torturi. Ultimele luni ale vieții lui Stalin au coincis cu supunerea populației evreiești din Uniunea Sovietică la teribile cazne și imposibile amenințări. Pentru Stalin și ofițerii poliției secrete angrenați în demascarea „celei de-a cincea coloane” evreiești nu exista niciun dubiu că supraviețuirea URSS cerea asemenea politici excluzive. Așa cum subliniază și Rubenstein, procesul lui Rudolf Slánský din Praga lui octombrie ’52 a radicalizat și mai tare antisemitismul deja patologic al lui Stalin.
Odată ce liderul suprem s-a stins, au apărut schimbări aproape peste noapte. Eliberarea unor prizonieri din Gulag, deschideri diplomatice către Occident, o relaxare culturală timidă, dar reală. Principalul promotor al acestui Nou Curs a fost Lavrenti Beria, omul responsabil nu doar cu înspăimântătorii ani ai terorii, dar și administratorul-șef al programului atomic al URSS. În fapt, personalitatea contrariantă a lui Beria este și principalul subiect al excelentei analize a lui Rubenstein. Nu că acesta ar fi fost un reformator de sertar, un eretic ascuns, dar, spre deosebire de egalii săi, Beria a știut exact amplitudinea dezastrului social simbolizat de stalinism. Arestat în iunie 1953, Beria a fost executat în decembrie sub cele mai absurde acuzații (spionaj, trădare, etc.). În mod ironic, mare parte din agenda sa anti-Stalin a ieșit la suprafață drept strategia lui Nikita Hrușciov în anii ce aveau să vină…
***
The Last Days of Stalin. By Joshua Rubenstein. New Haven and London: Yale University Press, 2016. 271 pp.