Vladimir Tismăneanu

Embed Răspândește

Bolșevismul ca transformism radical

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:19 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Lenin a fost un revoluționar rus, fondator al partidului bolșevic şi al Uniunii Sovietice. S-a născut în aprilie 1870 într-o familie a clasei de mijloc și a murit în ianuarie 1924 ca necontestat lider de partid și de stat al URSS. Sub îndrumarea lui Lenin, partidul bolșevic a organizat în octombrie 1917 o revoluție împotriva guvernării Imperiului rus și a înființat un sistem de partid unic care avea să se destrame abia în decembrie 1991. În adolescență, Lenin fusese puternic marcat de executarea fratelui său mai mare, iar ca student la Drept s-a implicat el însuși în activități revoluționare clandestine pentru care a plătit cu arestări și deportări. Nemulțumit de lipsa radicalismului colegilor social-democrați, Lenin a susținut ideea nașterii unui nou tip de mișcare revoluționară. Viziunea sa asupra unui nou partid a fost inițial formulată în cărțulia „Ce-i de făcut?” (1902) și a articulat conceptul leninist de practică revoluționară în secolul XX. Apoi, noțiunea de partid a lui Lenin a dus la scindarea social-democrației ruse între moderați (menșevici) și radicali (bolșevici). Leninismul, numit el însuși bolșevism, constă fundamental în teoria lui Lenin a partidului revoluționar de avangardă, doctrina revoluției proletare în epoca imperialismului și accentul pe dictatura proletariatului ca nouă formă a statului ce emerge pe ruinele vechii ordini burgheze.

Eforturile lui Lenin erau legate mai ales de politica revoluționară și de construirea unei organizații revoluționare care ar fi fost capabilă să coordoneze și să direcționeze eforturile clasei muncitoare de preluare a puterii, zdrobire a vechiului aparat de stat și întemeierea unei societăți comuniste fără clase. Încă de la început, regimul leninist s-a bazat pe violență și represiune împotriva oricărei forme de opoziție politică. Aceste trăsături autoritare ale leninismului au fost și mai mult exacerbate de Stalin, cel care a transformat Uniunea Sovietică într-un stat totalitar. „Umanismul bolșevic” era dependent doar de succesul cauzei în numele căreia se angajase. Existența individuală își păstra relevanța în lume doar atât timp cât contribuia la construirea utopiei sociale. Înțelegerea pe care o atribuia Lenin moralității s-a bazat pe principiul formulat de revoluționarul rus de secol XIX Serghei Neceaev în al său Catehism al revoluționarului: „Tot ce ajută la triumful revoluției este moral. Imoral și criminal este tot ceea ce îi stă în cale.” Leninismul s-a bazat, prin urmare, pe o „raționalitate a scopului” (T.H. Rigby) A presupus o concepție transformistă radical utilitară asupra politicii, care s-a concretizat în cele din urmă în divinizarea partidului/statului mitic, singura entitate cu drept de viață și de moarte asupra supușilor.

Pentru Lenin, soarta revoluției comuniste anticipată de Karl Marx a depins de maturitatea și voința politică a partidului revoluționar. Când Lenin și-a început cariera politică, social-democrații de pretutindeni erau grupați în A Doua Internațională. Marxismul acestei asociații internaționale respingea mijloacele revoluționare de răsturnare a ordinii existente și accentua rolul reformelor graduale. Lenin a găsit această abordare a fi prea moderată. Credea că, lăsată de una singură, clasa muncitoare nu s-ar angaja vreodată într-o răsturnare generală de tip revoluționar împotriva capitalismului. Asemeni lui Marx, Lenin a văzut revoluția proletară ca pe un fenomen global, dar a modificat anumite teze de bază ale teoriei marxiste. El a observat pasivitatea muncitorilor în țările industriale avansate și a explicat acest lucru prin abilitatea burgheziei de a coopta clasa muncitoare în cadrul sistemului. Potrivit lui Lenin, burghezia reușise în a corupe ideologic proletarii și organizațiile lor. De aceea, a fost important să fie creat un nou tip de partid politic care să refuze orice formă de coluziune cu forțele dominante existente și care să exercite în cele din urmă puterea politică exclusivă.

Pentru a injecta proletariatului conștiința revoluționară și pentru a călăuzi muncitorii în bătăliile transformatoare, Lenin a imaginat o organizație revoluționară atent sudată, pe profilul falangei, structurată asemeni unui sistem militar. Partidul a părut întruchiparea rațiunii istorice care cere militanților să-i ducă la îndeplinire comandamentele, fără ezitare sau rezerve. Disciplina, secretomania și ierarhia rigidă erau esențiale pentru o asemenea organizație, în special în vremuri de activitate clandestină (precum cele din Rusia). Principalul rol al partidului a fost acela de a trezi conștiința proletară și de a instila credința revoluționară într-un corp social inactiv. În loc să se bazeze pe dezvoltarea spontană a conștiinței clasei muncitoare, leninismul a imaginat partidul ca agent catalizator al cunoașterii, voinței și organizării revoluționare a maselor exploatate: „Fără o teorie revoluționară... nu poate exista mișcare revoluționară”. Recunoașterea importanței propagandei ideologice a fost acompaniată în leninism de accentul pus pe organizarea revoluționară, cea care devine pilonul de bază al practicii revoluționare. Mistica partidului de tip nou a devenit o trăsătură a politicii radicale în secolul XX odată cu Lenin. Partidul a fost agentul istoric care i-a cuprins pe toți revoluționarii de profesie, pe cei care, unindu-și resursele cognitive și de acțiune, au redobândit „farmecul armonioasei ființe originare” (Igal Halfin)

Embed Răspândește

Cetatea lui Dumnezeu pe pământ

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:53 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Ingredientul care a permis înfăptuirea misiunii revoluționare a proletariatului a fost conştiința revoluționară de clasă. Prin aceasta, umanitatea ieşea din preistorie şi începea astfel adevărata istorie. Pentru Marx, conştiința de clasă era rezultatul organic al dezvoltării politice şi ideologice a proletariatului. Potrivit lui Friedrich Engels, spre exemplu, „proletariatul german era urmaşul filosofiei germane clasice”. Tânărul Marx credea că există o relație dialectică, şi ca atare de legătură reciprocă între „critica armelor” şi „arma criticii” în procesul de abrogare a filosofiei – Aufhebung. Intelectualii revoluționari erau cei care creaseră doctrina, dar proletarii nu erau percepuți ca o masă amorfă căreia un grup de autointitulați „mentori” trebuia să-i injecteze conştiința „adevărului istoric”. Totuşi, a unsprezecea „teză despre Feuerbach” a lui Marx exprima cel mai bine etosul transformativ al comunismului: „filosofii doar au interpretat lumea, în varii feluri, ideea însă este să o schimbi”. Gândirea marxistă consacra o „viziune cuprinzătoare” (Eric Weitz) a dezvoltării istorice: odată cu îndepărtarea ruinelor trecutului, agentul ales al istoriei va arăta calea înspre o nouă societate care va duce la desăvârşirea spiritului uman.

Marxismul s-a perceput pe sine ca ştiință şi nu etică, drept urmare revoluția despre care predica era „parte a unui mecanism istoric: deci, epurat de valori” (Eugen Weber). Această pretenție profetică a dus la o credință fanatică, aproape mistică a adepților, adică cei care au îmbrățişat viziunea apocaliptică şi chiliastică a algebrei revoluționare a comunismului. Astfel, comunismul apărea simultan ca escatologie (doctrină a salvării mundane) şi ecleziologie (ideologie a partidului/mişcării revoluționar(e)). Realitatea a fost în mod ireparabil reificată şi avea să fie înlocuită prin emanciparea şi revoluția proletariatului, pe de-o parte, şi prin utopia societății fără clase, pe de alta. Ulterior, viziunea comunistă asupra societății viitoare s-a bazat pe o „dictatură asupra nevoilor” (Ágnes Heller, Ferenc Fehér, György Márkus). Ea presupunea disoluția individualității autonome în cadrul atotdevorant al controlului total, politizarea dezastruoasă a spiritului, manipularea câmpului subiectiv, tentativa obliterării sferei private ca ultim sanctuar al sinelui. Comunismul şi-a propus să domine nu doar corpul politic, ci şi fondul biologic al societății. A fost un experiment total de inginerie socială. După ce şi-a construit viziunea asupra modernității pe principiul unei comunități alese şi omogenizate social care parcurge deşertul istoriei dinspre întuneric spre lumină, comunismul nu a mai lăsat decât o alternativă celor care eşuau în a se califica pe criteriile incluzive ale acestuia: stigmatizarea, eliminarea şi, mult mai tragic, exterminarea.

Escatologia marxistă a fost o formă de teodicee raționalizată: Dumnezeu a fost înlocuit de Istorie. Istoria avea o singură direcție, în măsura în care trecea de la libertatea limitată la cea absolută. La rândul ei, libertatea era înțeleasă ca depăşire a necesității. Regatul necesității era tărâmul în care economia nu putea asigura egalitatea totală între ființele umane, în care politicul era dependent de interesele partizane, iar socialul era atomizat. Prin contrast, regatul libertății trebuia să fie tărâmul în care apărea o identitate între existență şi esență. Doar în acest context şi-ar fi putut atinge existența umană dezvoltarea completă, iar condiția libertății tuturor era de aflat în eliberarea fiecărui individ. La baza comunismului se afla, prin urmare, un fundamentalism teleologic. Stația sa terminus era Cetatea lui Dumnezeu pe pământ, adică triumful proletariatului.

Principala dificultate legată de proiectul marxist apare din lipsa lui de sensibilitate în privința alcătuirii psihologice a omenirii. Dat fiind cultul său pentru totalitate, teoria socială marxistă, care pretindea să fie arhetipul explicativ suprem, a amenajat inclusiv scena propriei degenerescențe în dogmă prin interpretarea-i bolşevică (leninistă), precum şi în persecutarea nemiloasă a ereticilor. Accentul pus de Marx pe emanciparea umană ca absorbție conştientă a societății de către individ şi echivalarea antagonismelor sociale cu lupta de clasă au dus la apologia eliminării entităților intermediare (legi, instituții, etc.) care reglementau deunăzi relația dintre societatea civilă şi stat. Marx a eşuat în a oferi şi instrucțiunile privind atingerea unității sociale. Viziunea utopică şi escatologică a gândirii politice marxiste a fost tradusă într-un program revoluționar de acțiune de către Vladimir Ilici Lenin (născut Ulianov). Asemenea discrepanțe au lăsat deschisă calea pentru înțelegerea inventivă a lui Lenin asupra necesității, ceea ce a dus finalmente la versiunea bolşevică a salvării omului. În viziunea lui Lenin, Partidul monolitic de avangardă, în fapt o fraternitate a militanților iluminați, a devenit depozitarul speranței omului şi, prin urmare, adevăratul vehicul al libertății umane. Melanjul de marxism şi putere a partidului a aşezat corpul politic comunist pe calea autopurificării (epurare permanentă şi ofensivă socialistă).