Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Propaganda antifascistă a fost de fapt un vehicul pentru manipularea idealismului celor care detestau, din varii rațiuni, barbaria dictaturilor de extremă dreapta. Una din marile înșelătorii urzite de propaganda „Stalinternului” era prezentarea URSS drept bastion al „umanismului antifascist”. La acest joc ignobil și-au adus contribuția mulți scriitori și artiști legați de aparatul agitatoric condus de comunistul german Willi Münzenberg (Ilya Ehrenburg, Pablo Neruda, Louis Aragon, Egon Erwin Kisch, Bertolt Brecht, Ludwig Renn, Johannes Becher).

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:37 0:00
Link direct

Nu contest că anti-fascismul era o obligație morală. În egală măsură însă cu anti-comunismul. Ceea ce vreau să accentuez este că acești intelectuali au decis să tacă (ori chiar mai grav, să mintă) în legătură cu universul concentraționar comunist. Aceste câtuși de puțin neglijabile adevăruri factuale le scapă din vedere celor care continuă să susțină că membrii aparatului politic și militar republican, ca să nu mai vorbesc despre Brigăzile Internaționale, se situau de partea stângii antifasciste veritabile. În realitate, chiar şi acei intelectuali care erau departe de a subscrie la cauza rebelilor, priveau cu disperare geneza unui totalitarism de semn opus. Partizanii democrației, între care l-aș aminti pe Miguel de Unamuno, asistau neputincioși la această competiție a intoleranțelor.

Participarea directă a trupelor italo-germane de partea rebelilor a făcut, desigur, ca franchismul să fie mult timp echivalat cu o dictatură fascistă. Departe de mine gândul de a absolvi cumva pe rebelii spanioli de abominabilele lor atrocități – Guernica, între ele – însă nu văd cum cineva ar putea închide ochii în fața următorului adevăr: Falanga a fost rapid emasculată, iar după dispariția lui Franco, Spania monarhistă a devenit un exemplu de tranziție democratică bazată pe pactul dintre exponenții forțelor moderate de dreapta și de stânga. Apoi, să nu uităm că internaționalizarea războiului din Spania a fost înfăptuită simultan de Hitler, Mussolini şi Stalin, că acesta din urmă a stârnit furtuni propagandistice menite să prezinte Uniunea Sovietică drept cel mai de nădejde „reazim al democrației”. Malraux, Gide, Romain Rolland, Hemingway, Ehrenburg, Heinrich Mann, Feuchtwanger, Bogza, tot acest almanah de Gotha al stângii intelectuale, au văzut, sau au voit să vadă în războiul din Spania, testul vital al rezistenței antifasciste. Prea puțin le-a păsat corifeilor stângii de soarta amicului lor, supervizorul presei republicane spaniole, celebrul reporter al Pravdei, Mihail Kolțov, executat în 1940.

Asemeni lor, și poate cu o doză mai redusă de naivitate, mulţi militanţi comunişti s-au lansat în campaniile de susținere a Republicii Spaniole. Brigăzile Internaționale, create din inițiativa Cominternului, au cooperat cu comuniştii spanioli în operațiile de epurare internă şi au cunoscut, la rândul lor, consecințele regimului totalitar. Ar fi nedrept şi dureros pentru mine să neg curajul personal al multor voluntari din Brigăzile Internaționale, după cum ar fi lipsit de onestitate să nu constat că în mod mai mult sau mai puțin deliberat, ei au servit ca vârf de lance al expansionismului stalinist. Este vorba de un subiect complicat şi cu multe consecințe în plan istoric şi uman. În timpul Războiului Civil, nu puțini au fost voluntarii care și-au exprimat îndoielile legate de monstruoasele înscenări judiciare din URSS. Volumul Spania trădată (Yale University Press, 2001) cuprinde documente impresionante despre formele de control și pedepsire utilizate de comisari: de la confiscarea și utilizarea în scopuri de spionaj de către NKVD a pașapoartelor interbrigadiștilor, la demascări și execuții. Mă voi limita aici la a spune că operaţiunile de recrutare erau efectuate de agenţi ai Cominternului, că Tito, în epocă liderul Partidului Comunist din Iugoslavia, conducea Centrul organizatoric de la Paris în directă colaborare cu Palmiro Togliatti, cunoscut pe atunci sub pseudonimul „Ercoli”. Mulţi dintre supraviețuitorii Brigăzilor Internaționale au făcut cariere spectaculoase în partidele comuniste. După ruptura cu Iugoslavia, unii dintre aceștia au fost persecutaţi, în epoca stalinismului vehement, în statele satelizate din Europa Centrală şi de Est. Este suficient să pomenesc aici numele lui László Rajk, executat în 1949, în Ungaria lui Rákosi, ca agent titoist, şi a cărui reabilitare post-mortem în 1956, a catalizat revolta anti-stalinistă.

În martie 1939, rezistența anti-franchistă era complet epuizată, muncitorimea înstrăinată în raport cu guvernul republican, intelectualitatea îngrozită de ororile comise de ambele părţi. Atunci când trupele lui Franco pătrundeau în Madrid la 28 martie, puțini erau cei care îşi închipuiau că peste numai câteva luni ministrul de Externe al lui Hitler, Joachim von Ribbentrop, îl va întâlni pe Stalin la Moscova şi va semna funestul Pact de neagresiune. Obsedată de arhetipurile ei ideologice, vrăjită de fantasme doctrinariste, stânga nu mai era capabilă să articuleze măcar un strigăt de protest la ceasul când hienele totalitare se îmbrățişau în chip obscen.

In memoria lui Václav Havel la opt decenii de la naşterea sa, pentru Adam Michnik care implineşte 70 de ani pe 17 octombrie 2016.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:59 0:00
Link direct

Nu există două persoane mai calificate moral şi politic să exploreze împreună, în dialoguri şi scrisori, dilemele demoralizante ale lumii postcomuniste precum cei doi minunați protagonişti ai cărții îngrijite de profesoara de studii liberale şi sociologie de la New School, Elzbieta Matynia, editoarea, traducătoarea şi prefațatoarea captivantului volum An Uncanny Era. Conversations between Vaclav Havel& Adam Michnik, apărut în 2014 la Yale University Press. Atât Václav Havel, cât şi Adam Michnik, au fost activi în contra-cultura disidentă a Europei Centrale şi ambii au împărtăşit perspectiva filosofică a liberalismului civic. Imediat după prăbuşirea vechiului sistem, ambii au observat ascensiunea amenințătoare a noilor fundamentalisme, radicalisme şi demagogii iliberale. Principalele teme ale acestei serii de conversații sunt legate de moştenirile comunismului, apariția diferitelor mişcări iliberale şi provocările administrării trecutului. Încercările prin care trece lumea postcomunistă, arată autorii, nu sunt doar politice şi juridice, ci mai ales morale.

Nu mai puțin important, istoricul şi jurnalistul polonez, pe de-o parte, şi dramaturgul, filosoful şi politicianul ceh, de cealaltă, examinează natura politicii după dispariția leninismului, înfățişările multiple pe care le ia naționalismul şi metamorfoza vechilor elite comuniste în noii deținători ai puterii economice.

Pentru Michnik, decomunizarea se justifica moral doar atât timp cât nu sfârşea prin a fi lucrul de care se teama cel mai tare (şi încă se teme), adică tentația de angajare în vânători de vrăjitoare. Vreme de mulți ani, ca editor al celui mai influent cotidian polonez, Gazeta Wyborcza, Adam Michnik s-a opus decomunizării radicale. Acest punct de vedere, fundamentat moralmente, a antagonizat pe mulți din foştii săi prieteni din cadrul federației sindicale independente şi autoguvernate Solidarność. Şi cu cât se afla mai mult sub rafala atacurilor critice, cu atât protesta Michnik mai tare la adresa logicii vendetelor.

Dialogurile cu Havel incluse în acest extrem de actual volum i-au permis lui Michnik să clarifice temerile sale legate de capcanele unei fixații obsesive pe îndreptarea greşelilor trecutului. În opinia mea, problema poziției sale este aceea că tinde să extrapoleze această perspectivă conciliatorie dincolo de granițele Poloniei, să o prezinte ca metodă validă pentru toate statele postcomuniste. Dar chiar şi în Polonia, sau printre comunitățile de intelectuali polonezi aflați în afara hotarelor acestei țări, există rezerve privind ceea ce mulți receptează a fi atitudinea mult prea indulgentă a lui Adam Michnik față de foştii „tovarăşi”. Sunt un prieten apropiat al lui Michnik şi împărtăşesc multe din viziunile sale, dar poziționarea lui pe acest subiect nu se aplică în niciun fel situației din România.

Adam Michnik
Adam Michnik

Ca apărător pasionat al memoriei, Michnik a rostit adesea îndoielile sale cu privire la lustrație. Havel a fost mai puțin inflexibil pe aceste chestiuni. În vreme ce împărtăşea în bună măsură multe din îngrijorările lui Michnik, Havel a rămas convins că originile Răului totalitar se aflau în ideologia comunistă însăşi. Alături de Joachim Gauck, Vytautas Landsbergis şi alți proeminenți foşti disidenți, el a fost unul din inițiatorii Declarației de la Praga din 2009 prin care se făcea apel la contopirea memoriei europene, bazat pe recunoaşterea criminalității comune a comunismului şi fascismului. A fost o poziție pe care Michnik nu a putut să o aprobe şi, de fapt, el nici nu a semnat Declarația.

Pe de altă parte, în calitatea lui de preşedinte, Havel a criticat public Legea lustrației pentru unele din prevederile ei cel mai excesive, inclusiv introducerea în textul legii a unor entități irelevante precum milițiile populare ca făcând parte din principalele organizații comuniste şi ale căror membri ar fi trebuit investigați şi lustrați. Toate temele respective sunt prezente substanțial şi vizibil în acest volum. Editorul, Elzbieta Matynia, precum şi Yale University Press, merită toate aplauzele pentru compilarea acestui volum edificator.

Introducerea detaliată semnată de profesoara Matynia accentuează un aspect foarte important: istoria colaborării dintre grupările disidente din cele două țări. De altfel, cel mai influent eseu politic al lui Václav Havel, Puterea celor fără de putere (The Power of the Powerless), a fost solicitat de Michnik în urma uneia din întâlnirile dintre membri ai Cartei 77 şi ai KOR (Comitetul Muncitoresc Polonez de Autoapărare), în Munții Tatra. Înainte de a fi publicat de samizdatul cehoslovac, eseul a apărut în cel polonez. Împreună cu eseul lui Michnik intitulat Noul evoluționism (The New Evolutionism), textul lui Havel avea să devină unul din cele mai influente moral şi strategic documente generate vreodată de disidența est şi central-europeană.

În mod cu totul de înțeles, memoria reprezintă principala temă a acestei cărți. Michnik şi Havel invocă deopotrivă memoria pentru a argumenta împotriva oricărei forme de extremism, de absolutism moral. În cuvintele lui Michnik: „Nu putem finaliza revoluția pentru că atunci am înceta să mai fim oameni ai libertății şi am deveni iacobini şi bolşevici. În acel caz, am elimina libertatea şi am spune: ‚Această putere este bună’. Însă nu spunem: ‚Trebuie să alegi. Dacă alegi greşit, vei avea un guvernământ rău, dar alegerea este a ta’”. Şi apoi continuă, întrebându-l pe Havel: „Nu crezi că apelul la finalizarea revoluției este în esență antidemocratic?” (pp. 82-83) Răspunsul lui Havel se sprijină pe viziunea sa asupra relației dintre politică şi moralitate. El refuză să vadă o prăpastie între cei aleşi şi cei care i-au ales, între guvernământ şi guvernați. Cei doi foşti disidenți sunt de acord asupra principiilor fundamentale şi totuşi văd realitățile politice în mod diferit: unul, ca intelectual public, jurnalist şi istoric, celălalt, ca intelectual public, dramaturg şi gânditor politic devenit om de stat.

Michnik şi Havel au fost prieteni apropiați, iar această carte este una şi despre prietenie. Într-un fel, este şi un tribut adus idealului socratic al lui Havel de a trăi întru adevăr ca singura cale de protejare a demnității umane. Volumul se încheie cu un superb eseu al lui Michnik, scris la a şaptezeci şi cincea aniversare a lui Havel şi intitulat Când Socrate devine Pericle (When Socrates Becomes Pericles). Fragmentul culminează cu aceste extrem de tulburătoare cuvinte despre viața lui Havel în politică: „Cine a fost el, la urma urmelor, în politică? El a fost – voi repeta chiar metafora lui Havel însuşi – precum albatrosul lui Baudelaire, planând mereu puțin deasupra pământului din pricina unor fenomenale aripi ce nu-l lăsau să meargă pur şi simplu. Acest albatros al politicii cehe s-a luptat obstinat cu o întrebare cât se poate de nepolitică – întrebarea care vizează sensul vieții. Pentru el, a fost interogația similară celei religioase asupra ‚orizontului absolut’”. (p. 212)

Ca tiranie fundamentată ideologic, comunismul a pretins un atac continuu şi sistematic la adresa individului, o permanentă tentativă de a distruge subiectivitatea şi înregimenta indivizii, de a-i transforma în obediente „rotițe ale mecanismului”. Pentru Havel, răspunsul la această intolerabilă umilință a fost căutarea demnității în viața cotidiană, redescoperirea libertății prin micile gesturi ale nesupunerii civice, afirmarea, prin astfel de demersuri, a puterii celor fără de putere. Acesta a fost şi încă este înțelesul antipoliticii: refuzul schemelor utopice de ameliorare pe cale revoluționară a societății, respingerea oricărei inginerii sociale.

(Textul de mai sus a apărut in engleză in „Journal of Cold War Studies” şi a fost tradus, pentru aceasta versiune actualizată, de Marius Stan).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG