Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016
vladimir-tismaneanu-blog-2016

În memoria lui Vasile Paraschiv, erou al luptei împotriva regimului ilegitim și criminal

Omul între oameni: Politicul ca spațiu al libertății
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:09 0:00
Link direct

A plecat dintre noi în urmă cu cinci ani un adevărat erou. Vasile Paraschiv și-a ridicat vocea împotriva dictaturii comuniste încă din anii ’70, când alții preferau complicitățile silențioase, nemaivorbind despre sicofanții de serviciu (unii apar azi pe varii canale ca analiști politici). A părăsit PCR în 1968, convins că are de-a face cu un partid al carieriștilor, al impostorilor, al lichelelor și al uzurpatorilor. A fost o forță dinamică în cadrul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), o inițiativă civică independentă de un imens curaj despre care trebui să se învețe în școli (mișcarea a pornit cu trei ani înaintea Solidarității din Polonia și a fost sufocată de Securitate înainte de a se putea dezvolta ca acțiune socială colectivă la nivel de masă). Vasile Paraschiv a riscat enorm, a devenit un fel de nemesis al liderului unui partid ce-și zicea al clasei muncitoare și era de fapt al unei birocrații parazitare și profitocratice. Vasile Paraschiv a fost un om drept și curat. Istoria onoarei la români îl va include la loc de cinste.

Scria Hannah Arendt că acolo unde gândirea și acțiunea sunt separate, spațiul libertății se află în primejdie. Evident, într-o tiranie, nici reflecția, nici acțiunea nu se pot manifesta neîngrădite, sunt supuse necontenitelor încercări de control, supraveghere, manipulare, înregimentare. Este vorba de o falsificare a politicului, de o uzurpare semantică și de o caricatură a dreptului la exprimare: ai dreptul doar să te aliniezi și să aderi. De aici și chemarea de a institui, în regimurile comuniste, un teritoriu al antipoliticii ca spațiu alternativ în care contestația se configurează în chip spontan, fără vreun stat major și fără proiecte ideologice cu pretenții vizionare. Arhetipul unui regim totalitar îl capta Orwell în imaginea bocancului pus peste o gură umană, pentru totdeauna. Sau Hannah Arendt când spunea că în dictaturile totalitare tot ce nu este interzis este obligatoriu.

Într-o democrație însă, a te sustrage ca intelectual sferei publice, a o nega ori a o ignora este un gest subiectiv justificabil, însă cu implicații uneori primejdioase (mai mult sau mai puțin anticipabile). „Dacă nu acum, când?” „Dacă nu noi, cine?” Sunt acestea întrebări care spun totul despre necesitatea unei prezențe a intelectualului în marea, vitala conversație democratică. Oricine l-a citit pe Kołakowski știe că filosoful polonez nu a evitat sub nicio formă angajamentul public. Când i-a apărat pe studenții revoltați ai Universității din Varșovia, în martie 1968, el știa că-și va pierde dreptul de a preda, că va urma exilul. Heberto Padilla era un scriitor răsfățat de dictatura castro-guevaristă până când a îndrăznit să devină un critic al abuzurilor. A fost ponegrit, calomniat, surghiunit. La fel regretatul Vasili Aksionov în URSS.

A nu consimți la injustiție și minciună este un gest politic într-o dictatură și, cu mult mai puține riscuri, într-o democrație. Riscurile însă există. „Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a generat mizerabile, infame campanii de calomniere a unui strălucit intelectual. La fel, angajamentul civic al Anei Blandiana a dus la injurii abjecte în presa fesenisto-peremistă. Ce să mai spun despre dejecțiile revărsate în anii din urmă împotriva celor demonizați nu atât de demult drept drept „intelectualii lui Băsescu”? De la H.-R. Patapievici la Teodor Baconschi, de la Mircea Mihăieș la Cătălin Avramescu, de la Andrei Cornea la Ioan Stanomir, niciunul dintre acești intelectuali remarcabili nu a scăpat de furia „demascatoare” a celor care altminteri predică sforăitor valori civice. Când, în urmă cu ceva timp, s-a petrecut grotesca farsă a „canonizării” mediatice a unui sicofant suprem al dictaturii, cei care am intervenit public am fost stigmatizați (chiar de către unii intelectuali) că n-am așteptat suficient, că sunt lucruri ce „nu se cuvin spuse”, că trebuie găsit un „ton echilibrat”, că au existat mai multe fațete ale problemei și câte alte raționalizări răsucite.

Împreună cu prietenii mei de idei și valori, eu cred că în raport cu totalitarismul, cum scria Nadejda Mandelștam, a tăcea este o crimă împotriva umanității. La fel, când sunt puse în discuție teme esențiale pentru destinul unei comunități politice, tăcerea intelectualilor sugerează că ei preferă să rămână, vorba Monicăi Lovinescu, „orfani ai curajului”. Apolitismul este de fapt o formă rușinată de politică, este politica dezertării. Evident, nu pledez pentru politizarea discursului științific, pentru un partizanat patetic, pentru indistincția dintre domenii, ci pentru responsabilitate civică. O responsabilitate care ne cere să stăm cu fruntea sus și să nu cedăm presiunilor nedemne.

Finalul erei Stalin
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:08 0:00
Link direct

Pe 5 martie 1953, o eră a terorii absolute s-a sfârșit. Așa cum spunea memorabil istoricul Robert C. Tucker, destalinizarea a început în mod efectiv și irevocabil odată cu moartea generalissimului. Joshua Rubenstein este cu siguranță unul din cei mai importanți experți ai istoriei, politicii și culturii sovietice. Este, printre altele, autorul unei fascinante biografii a acelui supraviețuitor desăvârșit, jurnalistul, scriitorul, propagandistul și, în cele din urmă, martorul care a fost Ilia Ehrenburg. Rubenstein a coordonat împreună cu istoricul rus Vladimir P. Naumov un volum despre procesul secret al Comitetului Antifascist Evreiesc din 1952, în fapt o consecință majoră și tragică a antisemitismului delirant al lui Stalin (Stalin’s Secret Pogrom: The Postwar Inquisition of the Jewish Anti-Fascist Committee, New Haven and London, Yale University Presss, 2001).

În această carte recentă, bazându-se pe materiale, memorii și colecții de presă, precum și pe alte surse deschise, Rubenstein aruncă o lumină nouă asupra morții neașteptate a dictatorului la început de martie 1953, asupra coregrafiei solemne a funeraliilor acestuia cu toate intrigile bizantine ale urmașilor, mai ales Lavrenti Beria, Gheorghi Malenkov și Nikita Hrușciov, sau asupra dezghețului post-stalinist în relațiile cu Occidentul, în special eșecul administrației Eisenhower de a înțelege, suficient de devreme și de inspirat, sensurile profunde ale schimbărilor seismice ce aveau loc în imperiul bolșevic.

Ceea ce apare cu limpezime în narațiunea captivantă a lui Rubenstein este faptul că atât timp cât Stalin trăia, sistemul era complet și indiscutabil paralizat. Locotenenții terifiați ai acestuia erau conștienți de starea deplorabilă a economiei și de nemulțumirea publică generală legată de teroarea și teama instilate, dar niciunul dintre ei nu ar fi îndrăznit să-l confrunte pe autocrat. Erau de fapt un grup de criminali mânați ideologic, iar spiritul lor de turmă depindea de disponibilitatea de a îndeplini orice porunci ale stăpânului. Nimic nu era mai important pentru „echipa lui Stalin” (spre a folosi sintagma Sheilei Fitzpatrick) decât satisfacerea unui despot din ce în ce mai capricios. Câtă vreme acesta era în viață, fusese și singura lor rațiune de a exista.

Luptau toți pentru viețile lor, așa că nu exista niciun motiv pentru care și-ar fi ridicat vocile împotriva uneia din cele mai însângerate dictaturi cunoscute în istorie. Rubenstein discută pe larg ultima apariție publică a lui Stalin la cel de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din octombrie 1952. Principalul raport politic a fost prezentat de aparentul urmaș, neabătutul birocrat Malenkov. Stalin și-a urmărit atent „protejatul”, dar nu a dat semne că pregătea transferul de putere. Ceea ce plănuia, în schimb, era o nouă epurare de masă care urma să elimine de la vârful puterii (și, cel mai probabil, fizic) veterani bolșevici precum Anastas Mikoian, Viaceslav Molotov și eternul loial Lazar Kaganovici.

Discursul de zece minute al lui Stalin a părut încrezător în mod bombastic și a relevat o personalitate politică încă fermă. În ajunul Congresului, Pravda a publicat masiv teoriile lui Stalin dedicate unei discuții asupra problemelor economice ale socialismului în URSS. Vozhd-ul (liderul suprem, îndrumătorul) a continuat să fie aclamat drept cel mai inspirat și inspirator geniu al istoriei marxism-leninismului. Cultul lui Stalin a atins un apogeu de proporții astronomice. La prima plenară a Comitetului Central de după Congres, Stalin a schimbat structura de conducere. Selectul Politburo s-a transformat într-un organism extins numit Prezidiu și i-a inclus pe nou-veniții economiști de partid Mihail Pervuhin și Maxim Saburov. Spre deosebire de Lenin, Stalin nu a lăsat în urmă un „Testament”, dar în acele ultime considerații (a vorbit pentru o oră fără notițe), l-a menționat pe mareșalul politic Nikolai Bulganin drept un potențial lider de încredere. Bulganin avea să joace un rol important în anii ce aveau să vină, l-a succedat pe Malenkov ca prim-ministru în 1955 și a fost retrogradat de Hrușciov abia în 1958. Rubenstein surprinde cu multă perspicacitate subcurenții psihologici care explică alianțele mereu volatile printre foștii lachei ai lui Stalin.

Toate acestea au coincis cu obsesia paranoidă a tiranului pentru consiprația evreiască („Sionistă”, „burghezo-naționalistă”) menită să distrugă patria socialismului. Una din cele mai faimoase victime a fost celebratul actor Solomon Mikhoels, ucis în Minsk din ordinul lui Stalin la începutul anului 1949. Mai târziu, în ianuarie 1953, ginerele lui Mikhoels, compozitorul Mieczysław Weinberg, a fost arestat în legătură cu nebunescul „proces al medicilor”. Prietenul său apropiat, Dmitri Șostakovici, a apelat personal la Beria și a garantat pentru onestitatea lui Weinberg. Din fericire Stalin a murit, investigația a fost oprită și, la câteva săptămâni după, Weinberg s-a întors acasă. Alții însă au murit în închisoare, supuși unor îngrozitoare torturi. Ultimele luni ale vieții lui Stalin au coincis cu supunerea populației evreiești din Uniunea Sovietică la teribile cazne și imposibile amenințări. Pentru Stalin și ofițerii poliției secrete angrenați în demascarea „celei de-a cincea coloane” evreiești nu exista niciun dubiu că supraviețuirea URSS cerea asemenea politici excluzive. Așa cum subliniază și Rubenstein, procesul lui Rudolf Slánský din Praga lui octombrie ’52 a radicalizat și mai tare antisemitismul deja patologic al lui Stalin.

Odată ce liderul suprem s-a stins, au apărut schimbări aproape peste noapte. Eliberarea unor prizonieri din Gulag, deschideri diplomatice către Occident, o relaxare culturală timidă, dar reală. Principalul promotor al acestui Nou Curs a fost Lavrenti Beria, omul responsabil nu doar cu înspăimântătorii ani ai terorii, dar și administratorul-șef al programului atomic al URSS. În fapt, personalitatea contrariantă a lui Beria este și principalul subiect al excelentei analize a lui Rubenstein. Nu că acesta ar fi fost un reformator de sertar, un eretic ascuns, dar, spre deosebire de egalii săi, Beria a știut exact amplitudinea dezastrului social simbolizat de stalinism. Arestat în iunie 1953, Beria a fost executat în decembrie sub cele mai absurde acuzații (spionaj, trădare, etc.). În mod ironic, mare parte din agenda sa anti-Stalin a ieșit la suprafață drept strategia lui Nikita Hrușciov în anii ce aveau să vină…

***

The Last Days of Stalin. By Joshua Rubenstein. New Haven and London: Yale University Press, 2016. 271 pp.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG