Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Atunci când Ronald Reagan a numit URSS „imperiul Răului", stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze şi să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea acelaşi lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate şi teroare. O spuseseră, fireşte, Ivan Bunin şi Boris Souvarine, Arthur Koestler şi George Orwell, Andrei Siniavski şi Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov şi Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolşevice. Vladimir Putin este azi moştenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolşevic şi al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocktail pernicios menit să galvanizeze pasiuni şi să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal şi anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolşevismului şi a fascismului. Am scris pe acest subiect împreună cu Marius Stan şi am fost anatemizați de ambasadorul extraordinar şi plenipotențiar al Federației Ruse la Bucureşti, dl. Oleg Malginov. Ne menținem amândoi diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin!

Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, în cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată şi nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.

Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid şi de stat. Existau grupuri şi sub-grupuri nomenclaturiste, toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis şi Claude Lefort. Era militarist în însăşi esența sa, nu putea fi altfel.

URSS a exportat modelul bolşevic în statele numite „democrații populare". Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic şi colonizarea țărilor din Europa de Est şi Centrală. Moscova, cu ale ei şcoli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiştii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceauşescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu şi atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activişti pentru care Rusia sovietică a devenit a doua, ori chiar prima, patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că şi azi există foşti studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile „romantice" ale juneții lor moscovite ori leningrădene.

Nu se poate nega că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înşelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfâriştul zilelor sale, Ceauşescu l-a admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental şi oportunist. În fapt, Dej şi Ceauşescu erau anti-hruşciovişti, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin şi efectele liberalizante ale acestei ofensive.

Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțîn a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS şi poliția secretă (KGB). Eşecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică şi națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia şi amnezia Vestului. La peste şaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin şi urmaşilor săi să-şi îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.

Elefantiazisul servilismului: Despre cultul lui Nicolae Ceaușescu
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:10:15 0:00
Link direct

Din punctul de vedere al filosofiei politice, stalinismul a fost o formă paroxistică de voluntarism, iar această caracterizare este perfect valabilă şi pentru regimul lui Ceaușescu. Este vorba de o formă de totalism (corolarul politico-filosofic al totalitarismului), o doctrină care afirmă superioritatea întregului asupra părților componente, primatul ineluctabil al societății asupra individului. Pentru regimul comunist din România, dar şi pentru cel sovietic, individul era un simplu element de raportare abstractă, o rotiță din Marele Mecanism. Sursa puterii era monolitul de partid, dictatul colectiv al birocrației de partid reflectat în postulatele secretarului general. Pentru a-şi consolida hegemonia, Ceaușescu a accelerat maniacal rotația cadrelor, umilindu-i astfel pe baronii birocrației partidului-stat, care erau privați de posibilitatea de a-şi crea propriile fiefuri. Liderul român, urmând modelul lui Stalin, nu a îngăduit apariția unor centre alternative de autoritate, iar cei care au ignorat această realitate au plătit scump chiar şi pentru șovăitoare încercări de a introduce dezbateri minimale în areopagul de partid (Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Virgil Trofin, Cornel Burtică).

Chiar dacă moștenirea teoretică leninistă nu era invocată foarte des în România de după Declarația din 1964, spre deosebire de alte țări comuniste, Ceaușescu nu a renunțat niciodată la regulile spartane instituite de partidul bolșevic după martie 1921 (eliminarea oricărei forme de democrație intra-partinică, interzicerea fracțiunilor, centralismul birocratic, omnipotența secretarului general). El nu putea nici măcar să conceapă posibilitatea unui conflict „fracționist”, criminalizat aprioric, și încuraja o perspectivă ierarhic-militaristă asupra rolului și structurii partidului. În condițiile în care, în mintea sa sectară, partidul și liderul se suprapuneau, cultul partidului presupunea zeificarea liderului. Ritualuri bizantine de glorificare erau astfel contopite cu pretenții de ortodoxie marxist-leninistă, în timp ce înspăimântații lachei rivalizau în elogierea neegalatei „creativități” și „vizionarismului” prea iubitului Conducător. Cu excepția lui Enver Hoxha, niciun alt lider est-european din perioada post-stalinistă nu a reușit să construiască un cult al personalității atât de coercitiv, sistematic și teatral. În chip ironic, tocmai acest ubicuu, ubuesc și sufocant cult al personalității l-a consacrat pe Ceaușescu pentru eternitate în istoria credințelor marxiste.

Cultul nu îl viza doar pe Ceaușescu, ci și pe alți membri marcanți ai clanului prezidențial (Elena și Nicu Ceaușescu). În noiembrie 1985, la primul Congres al Științei și Învățământului, Elena Ceaușescu a fost „desemnată în unanimitate” (și nu aleasă) președinta proaspăt creatului Consiliu Național al Științei şi Învățământului. Membră a Comitetului Politic Executiv, șefa Comisiei de Cadre a partidului, prim-vicepremier, președinta Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie, Elena se bucura de un cult al personalității paralel, existând volume de pseudopoezie care îi glorificau „mărețele realizări științifice” și „duioasa-i generozitate”. Cu ocazia aceluiași Congres, Nicolae Ceaușescu a fost identificat drept strategul politicii economice globale a României, iar Elena a fost slăvită drept principalul executant al strategiei și garantul implementării sale în viitor.

Ceremoniile organizate cu ocazia zilei de naștere a Elenei au reprezentat un apogeu al adulării publice a acesteia. Elena și Nicolae Ceaușescu au fost prezentați drept „cuplul istoric a cărui existență se contopește cu destinul țării”. Referințele la o „trinitate” și la „cele trei dimensiuni” ale „unității sacre” dintre Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu și pământul strămoșesc, sub semnătura poetului Ion Gheorghe, erau pur și simplu delirante. Acest elefantiazis al slugărniciei culmina în descrierea transfigurată a Elenei Ceaușescu făcută de un jurnalist de curte: „femeia care astăzi, alături de bărbatul de la cârma țării, ia pe umerii ei, fragili precum cei ai oricărei femei, dar puternici, fără tremur, copleșitoare datorii și responsabilități, servind națiunea cu un devotament pe care nicio femeie vreodată nu l-a dovedit…”

Ana Blandiana, în poemul ei „Totul”, surprindea dimensiunea reală a disperării generalizate din România lui Ceaușescu:

„… Frunze, cuvinte, lacrimi

Cutii de conserve, pisici

Tramvaie câteodată, cozi la Făină

Gărgărițe, sticle goale, discursuri

Imagini lungite la televizor

Gîndaci de Colorado, benzină

Stegulețe, Cupa Campionilor Europeni

Mașini cu butelii, portrete cunoscute

….

Zvonuri

Serialul de Sîmbătă, cafea cu înlocuitori

Lupta popoarelor pentru pace, coruri

Producție la hectar

Gerovitalul, băieții de pe Calea Victoriei

Cîntarea României, adidași

Compot bulgăresc, bancuri, pește oceanic

Totul.”

Acesta a fost sumbrul climat socio-politic în care halucinantul cult al lui Ceaușescu a putut să prindă ființă și să prospere. Fiul său, Nicu, părea destinat, conform acestui scenariu, să moștenească tronul tatălui (scandări menite să anticipeze acest viitor moment puteau fi auzite la reuniunile Cenaclului Flacăra („al Tineretului Revoluționar”): „Ceaușescu Junior/ Viitor Conducător”. Urmând exemplul mamei sale, mezinul familiei devenise „om de știință de reputație internațională” și autor al unor cărți de fizică nucleară.

Nu exagerez în niciun fel afirmând că odată cu Ceaușescu bizantinismul a triumfat în cultura politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea dușmanilor prin intermediul unor conspirații de culise, încurajarea gândirii dedublate (doublethink) și discursul paralel, demagogia ca patologie națională, disprețul pentru autenticele preocupări etice, manipularea și delațiunea, toate aceste caracteristici ale unei direcții din moștenirea Imperiului de la Răsărit, recuperate și impuse de către Stalin, au fost îmbrățișate de Ceaușescu și și-au atins apogeul în travestiul care a fost cultul personalității sale. Membrii aparatului de partid erau uneori deranjați de tot acest carnaval, dar nu puteau decât să se bucure de efectele psihologice ale cultului, în special de cauterizarea oricărei gândiri critice. Ei nu trebuiau decât să asculte orbește indicațiile Conducătorului și, atât timp cât nu îi aduceau vreo ofensă, li se permitea să-și păstreze privilegiile (sau cel puțin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din România nu era decât un gen al speciei politice corect definită drept dictatura nomenclaturii.

Interesul lui Ceaușescu în materie de ideologie era destul de elastic, depindea de variile schimbări de direcție în politica sa internă și externă. Mitul esențial al doctrinei sale poate fi inclus în categoria „românismului socialist”, concentrându-se asupra specificităților percepute drept caracteristice pentru români: (a) trecutul istoric și tradițiile, (b) interesele, și (c) valorile comune. Internaționalismul era invocat doar sporadic (fiind puternic instrumentalizat). Secretarul general prefera să se considere oracol al exploziei revoluționare din Lumea a Treia, apropiat de Tito, Fidel Castro, Robert Mugabe, Juan Domingo Perón, Agostinho Neto, Amílcar Cabral, decât un simplu lider comunist, integrat în „comunitatea statelor socialiste” dominată de Uniunea Sovietică.

Eugen Barbu, unul dintre cei mai acerbi lachei propagandistici ai dictaturii, publica astfel în „Scînteia” din 26 ianuarie 1989, deci de ziua „Conducătorului”, un text encomiastic intitulat „Erou al păcii”. Iată un fragment care ar trebui citit de către cei care au uitat acele timpuri precum și de cei care, spre norocul lor, nu le-au trăit: „Vizitele peste hotare ale tovarășului Nicolae Ceaușescu în Lumea a Treia, unde ramura de măslin a sosit la vreme, odată cu prezența Președintelui României, se constituie în importante contribuții la cauza păcii, a destinderii internaționale. Lista acestor călătorii diplomatice, desfășurate practic pe toate continentele, face din tovarășul Nicolae Ceaușescu un adevărat ‘OM al păcii’, al cărui prestigiu nu poate fi clintit în niciun fel”. Cu o zi mai devreme, Manea Mănescu, membru al Comitetului Politic Executiv și vicepreședinte al Consiliului de Stat, semna, tot pe prima pagină a „Scînteii” articolul „Concepția științifică a ilustrului conducător al partidului și poporului privind strategia dezvoltării multilaterale a României”. Pe 7 ianuarie 1989, de ziua Elenei Ceaușescu, marcată de festivități naționale, „Scînteia” publica, evident pe prima pagină, poemul lui Nicolae Dan Fruntelată, intitulat „Cuvânt de cinstire”. Șchiopătând din toate punctele de vedere, o submediocră încercare școlărească, textul era emblematic pentru paupertatea de imagini a unui cult deopotrivă aberant și ridicol: „Aceste cuvinte nu se pot traduce/Aceste cuvinte nu se pot trăda-/Carpați și dor, acasă vieții noastre/Și dreptul nostru-n veci de a spera./…Când ne omagiem Conducătorii/Noi ființa patriei sărbătorim,/Lumina vieții care ne dă viață,/Puterea de a fi și-a vrea să fim”. De reținut că aceste panegirice apăreau în 1989, în plină perioadă de deschidere (glasnost) și destalinizare în URSS.

În orice caz, indiferent ce ar spune fostul ministru de Externe Ștefan Andrei într-o carte de dialoguri cu Lavinia Betea, acesta a fost principalul motiv al revoltei lui Ceaușescu, atâta câtă a fost, împotriva tutelei sovietice. Pentru o astfel de persoană megalomană era practic imposibilă încuviințarea unei autorități superioare, acceptarea legitimității unei alte instanțe de rațiune și putere. El prefera să riște totul urmând calea unei autarhii de tip albanez decât să devină un lider comunist banal, precum Honecker, Jivkov, Kádár sau Husák. Deliranta imagologie a cultului, inspirată de modelele stalinist, maoist, albanez și nord-coreean, era menită să potențeze narcisismul conducătorului pretins providențial, a cărui carismă era de fapt o construcție extrem de efemeră, șubredă și îndoielnică.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG