Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Regimurile comuniste sunt întemeiate pe supremația ideologiei, iar deciziile politice, economice şi sociale sunt întotdeauna inspirate de comandamente desprinse din doctrina marxist-leninistă, în fapt o decăzută religie seculară. Miturile originare sunt legate de internaționalism, proletariat, luptă de clasă, națiune socialistă, revoluție etc. În cartea mea „Mizeria utopiei” (Polirom, 1997) am discutat acest subiect, arătând că ascensiunea, funcționarea şi declinul sistemelor comuniste nu pot fi înțelese dacă nu se ține seama de rolul decisiv al ideologiei.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:10 0:00
Link direct

În evoluția sa, stalinismul a trecut de la faza pretins internaționalistă la aceea a unui naționalism exacerbat. Aşa s-a întâmplat în anii jdanovismului în URSS, dar şi mai târziu, în perioada brejnevistă, când naționalismul velicorus a devenit parte a ideologiei oficiale. O carte intitulată „O istorie glorioasă. Dosarul protocronismului românesc” de Alexandra Tomiţă (apărută la Cartea Românească în 2007) demistifică edificiul ideologiei protocronismului românesc ca mecanism legitimator al dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Deşi regimul profesa mitul internaționalismului socialist, în realitate, mai cu seamă după 1971, s-a mers în direcția a ceea ce eu numesc sinteza barocă dintre stalinism şi fascism. Într-o remarcabilă analiză, Caius Dobrescu dezvoltă această abordare şi examinează „barocul fascisto-comunist ca fenomen global” („Caietele Echinox. Gulag şi Holocaust”, Cluj, 2007).

Protocronismul a fost o plăsmuire eterogenă, un construct cvasi-mitologic, îmbibat de nostalgii arhaice şi indigenism izolaționist, care susținea până la absolutizare prioritățile româneşti în plan ştiințific şi cultural. Fără a se feri de ridicol, promotorii săi au prezentat această viziune drept contrapartea în cultură a liniei politice „originale” susținută de Ceauşescu pe plan extern. Sprijiniți de aparatul ideologic al partidului şi de Securitate, protocroniştii au purtat o bătălie împotriva veritabilelor valori estetice şi au cultivat o ideologie pe cât de vetustă, pe atât de exclusivistă.

Cum demonstrează autorea, în jurul protocronismului s-a purtat o bătălie politică şi culturală. Cartea luminează mizele reale ale conflictului dintre protocronişti şi adversarii lor. Aceştia din urmă trebuiau să reziste noilor Calibani făcând apel la terminologia epocii, fără însă a îngenunchea în fața dictatului oficialității. Ținta a reprezentat-o teoria sincronismului formulată de E. Lovinescu, deci întreaga direcție pro-occidentală decisă să salveze valorile estetice periclitate de noul proletcultism. În fapt, protocroniştii, grupați în jurul revistelor „Săptămâna” şi „Luceafărul”, sprijiniți de „Scînteia” şi „Scînteia Tineretului”, urmăreau să obțină dominația instituțională în planul culturii. Campionii triumfalismului patriotard au fost: Edgar Papu, un erudit istoric al literaturii universale ale cărui idei au fost desfigurate până la grotesc, dar care s-a complăcut în această situație; Eugen Barbu, C. V. Tudor, Paul Anghel, Adrian Păunescu, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Pompiliu Marcea. Linia ultra-naționalistă a fost constant sprijinită de „Suplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului” (SLAST), condus de Ion Cristoiu. Menționez aceste nume pentru a pricepe ce motivează unele dintre reacțiile furibunde împotriva Raportului Final de condamnare a comunismului. Mulți dintre corifeii protocronismului sunt astăzi activi în jurnalism, ştiințe sociale, în politică, ba chiar şi în zona afacerilor. Nu mai vorbesc de tracomanii de ieri şi de azi.

Alexandra Tomiţă îşi dezvoltă originala analiză în dialog cu tezele profesoarei americane Katherine Verdery din lucrarea acesteia despre compromis şi rezistență în cultura română în anii ceauşismului, apărută la Humanitas la începutul anilor ’90. Cartea prezintă o clară topografie şi o hermeneutică menite să explice diversele poziționări şi alianțe, demonstrând faptul că protocroniştii nutreau ambiția de a-şi impune fantasmele şi fixațiile drept religia politică a ceauşismului dezlănțuit. La polul opus, anti-protocroniştii (N. Manolescu, E. Simion, Z. Ornea, Gh. Grigurcu, Al Stefănescu) s-au opus acestei ofensive neostaliniste, fiind acuzați de „cosmopolitism” şi „xenofilie”. Un nesfârşit serial semnat de Artur Silvestri în „Luceafărul” construia mitul conspirației anti-protocroniste, deci opuse secretarului general şi ideilor sale, urzită de postul de radio „Europa Liberă”. Lovinescianismul era blamat ca anti-național, iar fiica lui E. Lovinescu, distinsa intelectuală Monica Lovinescu devenea ținta unor infame atacuri propagandistice, dar şi a unor brutale atacuri fizice. Artur Silvestri a ajuns preşedintele Patronatului Imobiliar din România. Păunescu, Vadim Tudor şi Ungheanu au fost parlamentari. Patologia culturală a ceauşismului s-a prelungit în patologia morală a tranziției postcomuniste.

O sectă revoluționară inspirată de viziunea milenaristă a bolșevismului, PCdR a acceptat deplina subjugare de către aparatul Internaționalei a III-a (Comintern), a fost practic emisarul colectiv al intereselor sovietice pe teritoriul României. După 1944, PCdR, rebotezat PCR, apoi PMR, apoi din nou PCR, a condus campaniile de rusificare a culturii românești și de sovietizare forțată a țării. A practicat cu fervoare și fără milă religia politică a luptei de clasă, o raționalizare paroxistică a resentimentului social. Lumina venea pentru acești militanți fanatici doar dinspre Răsărit. Moscova era Mecca lor, Stalin era profetul a ceea ce marele poet polonez Czesław Miłosz a numit „Noua Credință”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:31 0:00
Link direct

Am examinat în cartea mea „Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc” (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Polirom, 2005), precum și în alte lucrări, între care „Fantoma lui Gheorghiu-Dej” (ediția a II-a, cu postfață de Cristian Vasile, Humanitas, 2008), metamorfozarea PCdR de-a lungul anilor, dogmatismul impenitent, anti-intelectualismul, anti-occidentalismul și anti-reformismul niciodată abandonate, renunțarea oportunistă la internaționalismul mistic al originilor și, după 1963-64, îmbrățișarea unui indigenism cu consecințe nu mai puțin dezastruoase. Pretenția autonomistă a regimului, retorica patriotardă, în ultimii ai lui Dej și sub Ceaușescu, era de fapt camuflajul simbolic pentru o dictatură anti-populară a unei clici profitocratice. Mai cu seamă după 1971, PCR a practicat hibridizarea marxism-leninismului oficial cu temele și obsesiile extremei drepte interbelice, ceea ce tânărul Cioran numise ideologia colectivismului național.

În cazul României a avut loc o îngemănare perversă a unui naționalism instrumental, extrem de strident, cu un stalinism impenitent. În fapt, mai ales după 1960, pe fondul a ceea ce se numește „cotitura națională”, sistemul comunist din România ajunge să adopte, să interiorizeze și să adapteze teme ale extremei drepte interbelice. Nu ale conservatorismului, care rămâne un cal de bătaie al ideologiei oficiale, ci ale revoluționarismui mistic, ale acelei orientări pe care istoricul Eugen Weber a numit-o „revoluția arhanghelică”, deci a „vestitorilor” din romanul postum al lui Dinu Pillat. Protocronismul, despre care avem câteva studii importante, între care cartea Alexandrei Tomiţă, a fost tocmai expresia acestei hibridizări a internaționalismului marxist de către ideologia xenofobă, autarhică, izolaționistă a extremei drepte interbelice. Am conceptualizat semnificația acestei direcții intelectual-politice, cu ale sale prelungiri contemporane, în formula național-stalinismului ori, altfel spus, a stalinismului antisovietic. Se menținea sistemul, se respingeau reformele hrușcioviste: așa a început divorțul României comuniste de URSS, imediat după ce liderul sovietic a condamnat „cultul personalității” lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956).

Nicolae Ceaușescu a preluat această moștenire dejistă și a exacerbat-o. S-a constituit în acei ani un straniu consens intelectual în jurul anti-rusismului manipulativ al conducerii PCR. Beneficiarul principal, evident, a fost cel care urmărea impunerea unui scenariu neo-feudal, omul slăvit drept „ființă providențială”, „garantul destinului național”, „păstorul național” și câte altele. Aparatele ideologice dirijate în primul rând de Dumitru Popescu, acest Leonte Răutu al „Epocii de Aur”, urmăreau exact acest lucru: eșafodarea unui cult de tip tiers-mondist al unui lider cu vocație și misiune „decolonizatoare”, un Nkrumah al Balcanilor. Firește, unele lucruri nu se puteau rosti cu voce tare pentru că trebuia menținut un modicum de retorică marxistă tradițională. Dar regimul se fasciza văzând cu ochii. Ceea ce nu-l transforma într-un regim fascist clasic, ci în ceva într-adevăr nou, pe linia a ceea ce eu am definit drept barocul fascisto-comunist (ori, dacă preferați, stalino-fascist). Autocritica națională a început încă din anii ’70, în scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, în cele ale lui Virgil Nemoianu și ale lui Matei Călinescu, spre a-i aminti doar pe aceștia. Eu cred sincer că decomunizarea și defascizarea sunt inter-condiționate, au nevoie una de cealaltă, nu sunt așadar întreprinderi demistificatoare separate.

Stânga românească de astăzi, dacă dorește să fie credibilă, nu poate amâna confruntarea cu propriul trecut din care experiența comunistă face parte în chip neîndoios, nu se poate limita la utopice „jocuri cu mărgele de sticlă” importate de pe Rive Gauche, nu poate ignora că socialismul din România nu a fost doar o sinteză între Stalin și Caragiale (spre a relua butada lui Belu Zilber), ci și una între Stalin și Zelea Codreanu.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG