Vladimir Tismăneanu

Am ținut săptămâna trecută la Universitatea din Maryland seminarul meu despre drepturile omului, comisii de adevăr şi memorie. Am împărtășit cu studenții mei dosarul meu de Securitate pe care l-am primit de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în vara anului 2006. Este vorba de sute de pagini conținând informații adesea distorsionate despre viața mea în România înainte de 1981, rapoarte ale informatorilor Securității din Statele Unite despre domiciliul meu, inclusiv o prelegere pe care am susținut-o la Wilson Center în octombrie 1989, avându-l pe Ken Jowitt drept discussant. Agenții și superiorii lor păreau chiar stresați, toate se petreceau în plin tumult revoluționar est-european. Mi-au dat numele de cod „Cain”, Radio Europa Liberă era pomenită drept „Cobra”. Multe note „strict secrete” erau semnate de generalul Aristotel Stamatoiu, șeful Direcției de Informații Externe a Securității.

Existau apoi și multe insinuări antisemite în acele indecente note. Numele de cod pentru evrei era „tunăreni”. Din raportul unui fost coleg al meu de la București privind conversațiile telefonice avute cu mine în timpul bursei sale Fulbright la New York din 2006: misiune îndeplinită, a reușit să mă contacteze!

Am fost foarte mișcat recitind o copie a scrisorii mamei mele, adresată mie în anul 1984. Transmitea un sentiment de teamă pentru mine, pentru surorile mele. Trebuie că redactarea acelei scrisori i-a fost impusă de ofițerii de Securitate. Maniera în care începe scrisoarea, cu un mod nefamiliar de adresare, era semnalul că nu voința ei se afla la baza acelui gest. Una peste alta, o experiență solicitantă emoțional și tulburător de revelatoare. Dar una instructivă pentru toți cei care vor să înțeleagă ramificațiile răului sub totalitarism. Un fost disident transformat în revizionist al Holocaustului a întrebat în momentul în care am vorbit public despre dosarul meu: „A fost Hermina Tismăneanu arestată?” Nu, această fostă soră medicală în Brigăzile Internaționale la spitalul din Vic nu a fost nici arestată, nici torturată. A fost terorizată. Iar acesta este un lucru pe care nu îl voi uita niciodată...

Aș mai adauga că multe informații culese de la foștii mei colegi de liceu ori de facultate sunt de-a dreptul aiuritoare. Ma intreb dacă securiștii nu le fabricau din exces de zel ori de fantezie. Un asemenea personaj relatează cum veneam pe la el să mă ajute la repararea frânei de la mașina mea. Cu care ocazii, spune el, imi exprimam opiniile negative despre situația politică din țară. Precizez că n-am avut mașină in România, n-am avut carnet de șofer si nu am cerut nimănui să mă ajute pentru repararea frânei, a roților, a volanului ori a cine știe cărei alti părți din imaginarul automobil...

Dedic acest text memoriei bunului meu prieten, consecvent apărător al valorilor civic-liberale, filosoful politic lituanian Leonidas Donskis, născut pe 13 august 1962, trecut in lumea drepţilor pe 21 septembrie 2016.

Viitorul societăţii româneşti îşi află rădăcinile în prezentul spaţiului politic, social, economic, cultural şi moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spaţiu în care amnezia continuă să acopere, ca un pansament inabil aplicat, atîtea amintiri refulate, speranţe uitate, promisiuni trădate. Un spaţiu din care, o ştim prea bine, mulţi vor să evadeze. Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran. Au plecat mulţi suprarealişti şi alţi artişti ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist şi de o mediocritate copleşitoare. Şi fiindcă l-am pomenit pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, da, cred că ceea ce se numeşte „arderea etapelor”, imitaţia (nu servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieşirii din autarhia lăutăristă. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu. Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el şansa culturii româneşti (inclusiv a culturii politice) este ieşirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci şi pseudo-patriotism.

Îmi imaginez, aşadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atîtea generaţii, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gîndim la destinul lui Andrei Codrescu: începe ca poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeţii generaţiei beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reţine atenţia unui intelectual mereu neliniştit, se ocupă de revoluţia română, de bolşevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba şi de cîte altele. Construieşte un univers spiritual sui generis, să-l numim „cosmosul lui Andrei Codrescu”. Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernităţii să fie o opţiune normală, posibilă, să nu fie privit ca un fel de inoportună şi intolerabilă excentricitate.

Mă întreba Daniel Cristea Enache intr-un dialog de acum câţiva ani dacă poate exista un viitor mai bun decît acela al occidentalizării ţării. Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoşilor şi în mistica „României profunde”. Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, deci recunoaşterea centralităţii drepturilor individului ca fundament al unei ordini inclusivă şi tolerantă. Deci susţin liberalismul civic, fără a nega în nici un fel importanța tradiţiilor spirituale pe care D.D. Roşca le-a numit valori veşnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincţia dintre Bine şi Rău nu este nici falsă, nici revolută.

Deci văd România mergînd în direcţia Spaniei şi Portugaliei, devenind tot mai euro-atlantică. Aş introduce aici un caveat: aceste două ţări sînt predominant catolice. Biserica Catolică a cunoscut în ultimele decenii transformări de o formidabilă anvergură. În timpul lui Ioan Paul al II-lea a fost emis documentul fundamental care condamnă antisemitismul ca păcat împotriva creştinismului. Sînt lucruri care încă nu s-au spus în documentele esenţiale ale bisericilor ortodoxe. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferenţa este privită ca sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, ca instrument al unui plan secret de subminare a colectivităţii predestinate să împlinească cine ştie ce poruncă divină.

Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de „românism” că sînt un adversar al patriotismului. Nici vorbă, susţin patriotismul luminat, susţin ceea ce se numeşte patriotismul constituţional, ori, altfel spus, naţionalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Naţiune, Popor şi Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Ştiu prea bine unde pot duce petardele şovine şi isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative si iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sînt prea bine cunoscute, cu masacre şi gropi comune. Susţin aşadar liberalismul fricii articulat de gînditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrăţişată, între alţii, de Tony Judt, o perspectivă cîtuşi de puţin triumfalistă. Este un liberalism conştient de tragediile zămislite de disoluţia garanţiilor libertăţii. Îmi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu şi de etica neuitării pe care a propus-o şi a apărat-o Monica Lovinescu.