Vladimir Tismăneanu

Când se vorbește despre „trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. În urmă cu peste cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viață, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorului „Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: „Niciunul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuși”. Camus a rupt cu Sartre tocmai pentru că nu putea capitula în fața ofensivei totalitare. Nu accepta să închidă ochii numai pentru „a nu aduce apă la moară”, refren obsesiv în autojustificările variilor tovarăși de drum. Spre deosebire de Sartre, Frederic Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceștia, Camus nu a avut motive să roșească în momentul în care, în februarie 1956, urmașul lui Stalin, Nikita Hrușciov denunța „cultul personalității”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul „Ciumei” genealogia şi consecințele demonismului nihilist al veacului XX.

Albert Camus fost scriitorul care a dat măsura demnității umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Auschwitz-ului, al Katyn-ului şi al Gulagului. Pentru Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dispariția lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau grație curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: „Moartea transformă viața în destin”. Știrile din România erau devastatoare, speranța unei revederi cu mama Monicăi (întemnițată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la București. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte în veac)

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Aș fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell, carte care ar trebui tradusă cât mai repede în limba română. Dar şi despre situația morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Cineva se întreba în urmă cu ceva timp ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre mineriadele din presă, despre resurecția fantomelor ceaușismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi a denigra condamnarea comunismului. Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o „iluzie”. Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O știu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăți autentice. În „Fenomenul Pitești”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelștam pentru care ,,Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.” Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veștii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: „Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conștiinței unde cuvântul mărturisește prin arsură”. Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potrivit căruia, viața şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: „Cine e nobil?”

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljenițîn ori Nadejda Mandelștam, distincțiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceața unei abulice uitări. Memoria devine astfel spațiu al salvării, al recunoașterii şi al rezistenței. Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalențele cinice. „Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noștri asasinați”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoașterii” din revista „Apostrof” (nr.12/2009), Marta Petreu examinează cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiațiunea. Faimoasa invitație a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogația critică Monicăi Lovinescu care scria: „Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?” O întrebare ce subîntinde problematica unei justiții morale care nu poate concepe reconcilierea în absența căinței.

În anii ’70, Jacek Kuroń și Karol Modzelewski au devenit inspiratorii proiectului de conlucrare dintre intelectualii critici și muncitorii revoltați. În 1976, prindea ființă Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR), strămoșul și catalizatorul Solidarność, din care făcea parte, pe lângă Michnik și Kuroń, unul din liderii veniți din altă zonă socială, fără tradiții comuniste în familie, Antoni Macierewicz. În august 1980, Kuroń, Macierewicz, Modzelewski, Michnik și alți activiști anti-totalitari l-au consiliat pe Lech Wałęsa în negocierile cu guvernul comunist care au culminat în recunoașterea dreptului la existență legală al sindicatului liber și auto-guvernat Solidarność. Au fost cu toții arestați după proclamarea Legii Marțiale, în decembrie 1981. Odată eliberați, au participat la activitățile clandestine ale „Solidarității”. În primăvara anului 1989 au participat la negocierile cunoscute drept Masa Rotundă. Macierewicz a devenit tot mai critic la adresa camarazilor pe care îi vedea prea dispuși să le acorde comuniștilor mai multe concesii decât era cazul. Dezacordurile ideologice de odinioară s-au transformat în ireconciliabile conflicte de viziuni politice.

Karol Modzelewski a devenit senator, Jacek Kuroń a intrat în guvernul „Solidarității” ca ministru al Muncii. Au scris cărți importante despre tranziția post-comunistă și au participat din plin la marile dezbateri publice. Filosofia noului evoluționism, sintetizată de Adam Michnik într-un celebru eseu, a fost de fapt rezultatul gândirii unui grup de intelectuali critici, între care un rol proeminent l-au jucat Kuroń și Modzelewski. Cei doi au parcurs în câteva decenii calea de la revolta anti-totalitară de inspirație stângistă la un liberalism civic pentru care drepturile individului sunt cheia de boltă a unei comunități democratice. Au rămas fideli proiectului unei cetăți eliberate de frică și suspiciune, al unui spațiu în care oamenii să trăiască într-adevăr liber, fără spaima că pot fi încarcerați numai pentru că nu sunt de acord cu o virgulă din ceea ce susțin cei aflați la putere.

În autobiografia sa, „La foi et la faute: à la rencontre et hors du communisme”, tradusă la Fayard în 1991, Kuroń spunea: „Consider că originea condițiilor sociale ale paranoiei rezidă în faptul că existența umană este condiționată de repartizarea socială contemporană a muncii. Unificarea tuturor acestor sarcini se efectuează la nivelul unei vaste societăți din care țâșnesc forțe pe care nimeni nu le poate stăpâni. Totuși, în societățile democratice, oamenii se organizează pentru a controla aceste forțe și, până la un punct, a le domina; în orice caz, știu că le pot stăpâni. Numai totalitarismul îl deposedează pe individ — face din noi toți ființe izolate și dezarmate în fața unor forțe gigantice și dirijate împotriva noastră, care rezultă din propria noastră cooperare. …Să privim adevărul în față: forma de gândire paranoică este corolarul atitudinilor care ne sunt impuse de către condițiile sociale maladive ale totalitarismului. În aceste condiții, căutarea constantă a provocării și a unui complot urzit de inamici omnipotenți nu are nimic excepțional, este caracteristica însăși a unei imaginații bolnave”. (p. 422) La baza acestor considerații stau cu siguranță și reflecțiile lui Leszek Kołakowski, foarte influent printre cercurile intelectuale polone din epocă, cel care scria în 1971 (în „In Stalin’s Countries: Theses on Hope and Despair”) despre posibilitatea de a contesta un sistem măcinat de contradicții ireductibile printr-o rezistență socială care să exploateze aceste contradicții. Cu alte cuvinte, era avansată ideea unei presiuni graduale, efective, pe termen lung, vizând eliberarea socială și națională (p. 49 din eseul citat). Așa a apărut KOR, din această schimbare fundamentală de paradigmă a opoziției. Așa a apărut și „Noul Evoluționism” al lui Adam Michnik. Și deși această viziune a fost relativ îmbrățișată și în Ungaria (prin György Bence și János Kis) ori Cehoslovacia (prin Václav Havel și alții asociați Cartei 77), nicăieri nu a avut succesul parțial, dar real, din Polonia. Iar trecerea de la „disidență” la „opoziție”, pe o linie terminologică mai fină și nuanțată, este perfect și dramatic ilustrată de evoluția politică a lui Jacek Kuroń, alături de cea a lui Karol Modzelewski.