Vladimir Tismăneanu

O spun cu deplină responsabilitate și convingere – în cultura română a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale acestei forme de totalitarism. A surprins legăturile de adâncime, infra-raționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului.

Embed Răspândește

Hermeneutica libertății

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:27 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Nu cred că greșesc încadrându-i pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment național sobru care nu se jenează de valorile umaniste în care crede și care nu pactizează cu pompierismul șovin ori cu doctrinarismul descărnat al unei stângi tot mai sectare. Mândria națională nu este un păcat câtă vreme nu este utilizată manipulativ precum în acțiunile intolerante și oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ți iubi națiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea constă în a face din dimensiunea națională un fel de test absolut și mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate.

La un ceas când asistăm la strădanii insidioase de obliterare a conștiinței istorice, găsim în opera ei argumente imbatabile pentru a nu uita. Observând, în consens cu Alain Besançon, absența ori mai degrabă debilitatea unei acțiuni de damnatio memoriae în raport cu comunismul, similară celei constant întreprinse în raport cu nazismul, gânditoarea nota cu melancolică amărăciune faptul scandalos că pentru cei mai mulți comunismul apare ca „un fel de accident meteorologic”, o aberație pasageră pentru care nimeni nu poate fi ținut răspunzător. Pledând, împreună cu Virgil Ierunca, împotriva dublelor standarde în explorarea totalitarismului de stânga și de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care până atunci se jurau că o admiră. La fel a fost admonestat și rău-interpretat Czesław Miłosz de către unii în Polonia când a spus același lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merită o condamnare fără drept de apel. Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care gânditoarea americană Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii.

De la Monica Lovinescu am aflat pentru prima dată despre Hannah Arendt. Când – cred că era prin 1971 – Florica Jebeleanu a plecat la Paris împreună cu tatăl ei, s-a văzut cu Monica Lovinescu (Eugen Jebeleanu frecventase Cenaclul „Sburătorul” și luptase, mai ales după 1956, pentru reabilitarea marelui critic). O rugasem pe Florica, de care mă lega și mă leagă o caldă prietenie, să-mi aducă o carte de Hannah Arendt. Nu i-am spus care anume, ar fi fost oricum extraordinar să pot începe să citesc lucrările unei gânditoare despre care auzisem atâtea referințe fascinante în emisiunile Monicăi Lovinescu. Iată că o coincidență aproape divină a făcut ca Florica să o întâlnească pe Monica Lovinescu și să-i ceară sfatul, spunându-i că are un amic înnebunit după Arendt. La sugestia Monicăi, mi-a cumpărat două cărți: Du mensonge à la violence și La crise de la culture. Prima era publicată în colecția Liberté de l’esprit, condusă de Raymond Aron la editura Calmann–Lévy.

Gândirea politică a Monicăi Lovinescu este fundamental ghidată de considerente morale. Asemeni Hannei Arendt ori Nadejdei Mandelștam, totalitarismul îi repugnă politic, spiritual și etic. În sine, etica revoltei pentru Monica Lovinescu nu poate fi separată de aceea a solidarității cu cei supuși dominației totalitare. Nu este de ajuns să spui „Nu” unei societăți de consum de ale cărei beneficii te bucuri în fond pe deplin. O revoltă veritabilă înseamnă să spui „Nu” minciunii, infamiei și persecuției, oriunde acestea se află la putere. Acolo unde alții mimează poziții de falsă obiectivitate, Monica Lovinescu articulează o etică a neuitării ca premisă a libertății. Intelectualul critic nu se plasează au-dessus de la mélée, ci dimpotrivă, intră în acțiune, acuză, deplânge, demască impostura, delațiunea, violența, mișelia. O etică a neuitării înseamnă un pilon al unei urgente terapii sociale care să exorcizeze Răul. Democrația se ofilește în absența memoriei, devine un ritual fără viață și fără vlagă. Odată cu 18 decembrie 2006, în România s-a realizat, în sfârșit, acel deziderat mereu reamintit de Monica Lovinescu: necesitatea vitală a unui travail de deuil care să despartă apele și să permită acea ruptură cu mocirla plină de sânge a trecutului.

Când se vorbește despre „trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. În urmă cu peste cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viață, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorului „Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: „Niciunul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuși”. Camus a rupt cu Sartre tocmai pentru că nu putea capitula în fața ofensivei totalitare. Nu accepta să închidă ochii numai pentru „a nu aduce apă la moară”, refren obsesiv în autojustificările variilor tovarăși de drum. Spre deosebire de Sartre, Frederic Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceștia, Camus nu a avut motive să roșească în momentul în care, în februarie 1956, urmașul lui Stalin, Nikita Hrușciov denunța „cultul personalității”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul „Ciumei” genealogia şi consecințele demonismului nihilist al veacului XX.

Albert Camus fost scriitorul care a dat măsura demnității umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Auschwitz-ului, al Katyn-ului şi al Gulagului. Pentru Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dispariția lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau grație curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: „Moartea transformă viața în destin”. Știrile din România erau devastatoare, speranța unei revederi cu mama Monicăi (întemnițată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la București. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte în veac)

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Aș fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell, carte care ar trebui tradusă cât mai repede în limba română. Dar şi despre situația morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Cineva se întreba în urmă cu ceva timp ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre mineriadele din presă, despre resurecția fantomelor ceaușismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi a denigra condamnarea comunismului. Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o „iluzie”. Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O știu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăți autentice. În „Fenomenul Pitești”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelștam pentru care ,,Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.” Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veștii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: „Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conștiinței unde cuvântul mărturisește prin arsură”. Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potrivit căruia, viața şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: „Cine e nobil?”

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljenițîn ori Nadejda Mandelștam, distincțiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceața unei abulice uitări. Memoria devine astfel spațiu al salvării, al recunoașterii şi al rezistenței. Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalențele cinice. „Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noștri asasinați”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoașterii” din revista „Apostrof” (nr.12/2009), Marta Petreu examinează cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiațiunea. Faimoasa invitație a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogația critică Monicăi Lovinescu care scria: „Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?” O întrebare ce subîntinde problematica unei justiții morale care nu poate concepe reconcilierea în absența căinței.