Vladimir Tismăneanu

Există unii foști disidenți care, în pofida tribulațiilor istoriei post-comuniste, au reușit să-și mențină nealterate verticalitatea și credibilitatea. Îi menționez nu pentru a minimaliza statura cuiva, ci pentru că e nevoie de repere morale într-o lume marcată de prea mult relativism.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:04:34 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Mă gândesc la cei care, într-o celebră scrisoare deschisă către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, de peste 90 de pagini, în 1964, au denunțat modelul etatist-birocratic de socialism aplicat în acea țară. Era o critică de la stânga a ceea ce se numește „socialismul de stat”, deci ideocrația partocratică de tip leninist. Se cerea instaurarea consiliilor muncitorești ca formă de democrație directă, deci ca alternativă la totalitarismul polițienesc. Autorii erau doi tineri doctoranzi la Universitatea din Varșovia. Jacek Kuroń (1934-2004) era un carismatic pedagog, cu o colosală influență printre adolescenții care formaseră tineretul „walterist” (după numele unui faimos fost combatant din Brigăzile Internaționale). Cel de-al doilea, Karol Modzelewski, născut la Moscova în 1937, era un promițător istoric și fiul primului ministru de Externe al Poloniei Populare (adică staliniste).

Putem vorbi, ca în atâtea alte cazuri, de un intens conflict generațional. Trebuie să fii orb din punct de vedere istoric și psihologic pentru a nu pricepe că nu există determinații genetice în planul opțiunilor ideatice și politice. E suficient să-i fi citit pe Turgheniev și pe Dostoievski.

Regimul Gomułka a reacționat prompt și draconic. Cei doi au fost arestați, anchetați, condamnați. Un tânăr stângist din Germania Federală, Daniel Cohn-Bendit, a decis să adopte numele lor de familie drept propriul său nume. Cunoscutul istoric marxist britanic Isaac Deutscher, fost membru din clandestinitate al PC Polonez, exclus în anii ’30 pentru „deviere troțkistă”, i-a adresat o scrisoare personală liderului polonez, apelând la amintiri comune și cerându-i să probeze clemență în raport cu cei doi tineri rebeli (vezi „An Open Letter to Wladyslaw Gomulka”, în Isaac Deutscher, „Marxism, Wars & Revolutions: Essays from Four Decades”, Verso, 1984, pp. 128-131). Un leninist sută la sută, Gomułka nu s-a lăsat înduplecat de apelul lui Deutscher. Știa că orice concesie făcută unei erezii duce la șubrezirea monolitului dictatorial. Au existat voci care au protestat în interiorul partidului, inclusiv filosoful Leszek Kołakowski, care avea să fie el însuși exclus în 1966. Textul este unul esențial, ca expresie a acelei direcții a marxismului critic care a contribuit neîndoios la dinamitarea specioasei legitimități oficiale. Și suficient de important pentru ca regretatul istoric Gale Stokes să fi inclus fragmente din el în remarcabila sa antologie „From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945,” (vezi ediția a doua, apărută la Oxford University Press în 1996, pp. 108-114).

Între discipolii lui Jacek Kuroń să-i amintim pe Irena Lasota, Irena Grudzińska-Gross, Adam Michnik și Aleksander Smolar. Cei doi contestatari ai sistemului au fost eliberați după trei ani. A urmat criza politică din 1967, când în interiorul conducerii de partid s-a format o grupare huliganic antisemită condusă de șeful securității, ministrul de Interne Mieczysław Moczar, așa-numita facțiune a partizanilor. Se contura linia stalinismului național în versiunea sa poloneză. Intelighenția de orientare liberală și mulți studenți au aplaudat victoria Israelului în Războiul de Șase Zile. Exista un club literar numit „Babel” (după numele scriitorului ucis de Stalin, Isaak Babel), se purtau discuții considerate subversive de către gardienii ortodoxiei ideologice.

Apoi, în martie 1968, a izbucnit revolta studenților de la Universitatea din Varșovia, reprimată cu maximă brutalitate de către trupele de securitate. Cardinalul Stefan Wyszyński, primatul Poloniei și fost capelan în cadrul Armatei Teritoriale (rezistența polonă în timpul ocupației naziste a țării), și-a exprimat solidaritatea cu studenții maltratați în beciurile poliției. Kuroń și Modzelewski au fost din nou arestați, ca instigatori ai protestelor, și au primit pedepse de peste trei ani de închisoare...

Sistemul sovietic a fost unul mitocratic, așadar unul în care domneau miturile și legendele. Alexei Stahanov a fost simbolul proletarului eroic, mareșalul Jukov al militarului glorios, Iuri Gagarin al victoriei comunismului în spațiu. Lordul Cecil Rhodes spunea că dacă ar putea „ar coloniza stelele”. Cam la fel gândea și Nikita Sergheievici Hrușciov, prim-secretar al CC al PCUS și președinte al Consiliului de Miniștri al URSS, pe 12 aprilie 1961, cel care, în anii ’30, a condus organizația de partid din Moscova în timpul construcției Metroului (care purta numele lui Lazar Kaganovici, pe atunci mâna dreaptă a lui Stalin), alt simbol al omnipotenței sistemului. Hrușciov era un incurabil optimist. Scopul suprem era să ajungă din urmă și să depășească Statele Unite, pe scurt, să-i îngroape pe capitaliști sub povara propriei lor nimicnicii.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:31 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Lansarea sputnikului în 1957 a fost utilizată propagandistic pentru a destrăma efectele negative, în planul relațiilor publice globale, ale sângeroasei suprimări a Revoluției Maghiare în noiembrie 1956. În 1960 avea loc la Moscova conclavul mondial al partidelor comuniste. Se prefigura conflictul sovieto-chinez legat de viziunea despre „coexistența pașnică” și de condamnarea crimelor staliniste. Mao anunțase că „vântul de la Răsărit va triumfa asupra vântului de la Apus”. Pentru Mao, Hrușciov era exponentul celei mai primejdioase maladii, revizionismul capitulard. Pentru Hrușciov, Mao era un aventurier senil, un dogmatic incorigibil.

Zborul lui Gagarin a fost o lovitură de imagine colosală. Tânărul cosmonaut, cu irezistibilul său surâs, era personificarea lui Homo Sovieticus, a Omului Nou. Așa îl zugrăvea „Pravda”, așa îl romantizau ziarele din statele satelizate, întreaga „omenire progresistă”. După revenirea din cosmos (de unde transmisese un mesaj special lui Hrușciov și membrilor Prezidiului CC al PCUS), Gagarin a ajuns la Moscova unde s-a bucurat de o primire triumfală, echivalentul beatificării de către Stalin a piloților din marile expediții din anii ’30 (Cikalov, Serov). Hrușciov savura fiecare secundă, se simțea în fine egal cu predecesorul său, cel pe care îl denunțase în februarie 1956, la Congresul al XX-lea ca pe un despot megaloman.

În octombrie 1961, la Congresul al XXII-lea al PCUS, mitul lui Stalin era încă o dată demolat. Atacurile împotriva defunctului tiran încurajate de marele turist erau tot mai temerare, tot mai radicale. Evgheni Evtușenko publica în „Pravda”, evident cu aprobarea lui Hrușciov, poemul „Urmașii lui Stalin” în care cerea pedepsirea celor vinovați pentru crimele în masă din anii ’30. Vasili Aksionov publica „Bilet către stele”. Se năștea samizdatul. Generația zborului cosmic al lui Gagarin era astfel marcată de ceea ce se numește al doilea val al destalinizării (în 1962 apărea, în „Novîi Mir”, condusă de Aleksandr Tvardovski, tot cu aprobarea lui Hrușciov, „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, capodopera lui Aleksandr Soljenițîn). Este vorba de acei intelectuali pe care istoricul Vladislav Zubok îi numește „copiii lui Jivago” (Iosif Brodski, Anatoli Neiman, Vasili Aksionov, Mihail Satrov, Efim Etkind, Arkadi Vaksberg, Vladimir Voinovici, Bulat Okudjava, Andrei Voznessenski, Bella Ahmadulina, Robert Rojdestvenski, Ernst Neizvestinii, etc.). Unii aveau să devină disidenți, alții nu. Toți însă detestau stalinismul.

Trupul îmbălsămat al lui Stalin era expulzat din Mausoleul din Piața Roșie și depus în zidul Kremlinului. Se propunea edificarea la Moscova a unui monument în memoria victimelor represiunilor din anii ’30 (nu a fost construit nici până astăzi). Congresul adopta Programul PCUS, primul de la Lenin încoace, care se încheia cu vibrantul jurământ: „Partidul proclamă solemn, actuala generație de oameni sovietici va trăi în comunism”. Iuri Gagarin a fost ultimul mare simbol al acestei mitologii ascendente, al convingerii triumfaliste că idealul comunist poate fi realizat pe planeta Pământ. Era normal să stea alături de liderul partidului la parada militară din Piața Roșie. Propaganda sovietică prezenta zborurile în Cosmos drept probe irefutabile ale „justeții” a ceea ce numea „ateismul științific”.

Despre URSS se spunea atunci că este o Volta Superioară dotată cu rachete termonucleare. Ideologia oficială a încercat să anexeze zborurile cosmice, baletul, filmul, spărgătorul de gheață atomic „V. I. Lenin”, Metroul, patinajul artistic, hocheiul, etc., drept dovezi ale superiorității sistemului comunist: Vera Muhina, Oleg Popov, sputnikul, Laika, Strelka și Belka, Gagarin, Gherman Titov, Andrian Nikolaev, Valentina Tereşkova, Serghei Koroliov, marile balerine Galina Ulanova și Maia Plisețkaia, Oistrah, Richter, Eisenstein, Ciuhrai, Şolohov, etc., erau argumentele unei culturi a performanțelor absolute în artă, circ, aviație, dans, patinaj, literatură, muzică, sport, transport. Era vorba de o ridicolă megalomanie întemeiată pe mituri auto-glorificatoare.