Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Sistemul sovietic a fost unul mitocratic, așadar unul în care domneau miturile și legendele. Alexei Stahanov a fost simbolul proletarului eroic, mareșalul Jukov al militarului glorios, Iuri Gagarin al victoriei comunismului în spațiu. Lordul Cecil Rhodes spunea că dacă ar putea „ar coloniza stelele”. Cam la fel gândea și Nikita Sergheievici Hrușciov, prim-secretar al CC al PCUS și președinte al Consiliului de Miniștri al URSS, pe 12 aprilie 1961, cel care, în anii ’30, a condus organizația de partid din Moscova în timpul construcției Metroului (care purta numele lui Lazar Kaganovici, pe atunci mâna dreaptă a lui Stalin), alt simbol al omnipotenței sistemului. Hrușciov era un incurabil optimist. Scopul suprem era să ajungă din urmă și să depășească Statele Unite, pe scurt, să-i îngroape pe capitaliști sub povara propriei lor nimicnicii.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:31 0:00
Link direct

Lansarea sputnikului în 1957 a fost utilizată propagandistic pentru a destrăma efectele negative, în planul relațiilor publice globale, ale sângeroasei suprimări a Revoluției Maghiare în noiembrie 1956. În 1960 avea loc la Moscova conclavul mondial al partidelor comuniste. Se prefigura conflictul sovieto-chinez legat de viziunea despre „coexistența pașnică” și de condamnarea crimelor staliniste. Mao anunțase că „vântul de la Răsărit va triumfa asupra vântului de la Apus”. Pentru Mao, Hrușciov era exponentul celei mai primejdioase maladii, revizionismul capitulard. Pentru Hrușciov, Mao era un aventurier senil, un dogmatic incorigibil.

Zborul lui Gagarin a fost o lovitură de imagine colosală. Tânărul cosmonaut, cu irezistibilul său surâs, era personificarea lui Homo Sovieticus, a Omului Nou. Așa îl zugrăvea „Pravda”, așa îl romantizau ziarele din statele satelizate, întreaga „omenire progresistă”. După revenirea din cosmos (de unde transmisese un mesaj special lui Hrușciov și membrilor Prezidiului CC al PCUS), Gagarin a ajuns la Moscova unde s-a bucurat de o primire triumfală, echivalentul beatificării de către Stalin a piloților din marile expediții din anii ’30 (Cikalov, Serov). Hrușciov savura fiecare secundă, se simțea în fine egal cu predecesorul său, cel pe care îl denunțase în februarie 1956, la Congresul al XX-lea ca pe un despot megaloman.

În octombrie 1961, la Congresul al XXII-lea al PCUS, mitul lui Stalin era încă o dată demolat. Atacurile împotriva defunctului tiran încurajate de marele turist erau tot mai temerare, tot mai radicale. Evgheni Evtușenko publica în „Pravda”, evident cu aprobarea lui Hrușciov, poemul „Urmașii lui Stalin” în care cerea pedepsirea celor vinovați pentru crimele în masă din anii ’30. Vasili Aksionov publica „Bilet către stele”. Se năștea samizdatul. Generația zborului cosmic al lui Gagarin era astfel marcată de ceea ce se numește al doilea val al destalinizării (în 1962 apărea, în „Novîi Mir”, condusă de Aleksandr Tvardovski, tot cu aprobarea lui Hrușciov, „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, capodopera lui Aleksandr Soljenițîn). Este vorba de acei intelectuali pe care istoricul Vladislav Zubok îi numește „copiii lui Jivago” (Iosif Brodski, Anatoli Neiman, Vasili Aksionov, Mihail Satrov, Efim Etkind, Arkadi Vaksberg, Vladimir Voinovici, Bulat Okudjava, Andrei Voznessenski, Bella Ahmadulina, Robert Rojdestvenski, Ernst Neizvestinii, etc.). Unii aveau să devină disidenți, alții nu. Toți însă detestau stalinismul.

Trupul îmbălsămat al lui Stalin era expulzat din Mausoleul din Piața Roșie și depus în zidul Kremlinului. Se propunea edificarea la Moscova a unui monument în memoria victimelor represiunilor din anii ’30 (nu a fost construit nici până astăzi). Congresul adopta Programul PCUS, primul de la Lenin încoace, care se încheia cu vibrantul jurământ: „Partidul proclamă solemn, actuala generație de oameni sovietici va trăi în comunism”. Iuri Gagarin a fost ultimul mare simbol al acestei mitologii ascendente, al convingerii triumfaliste că idealul comunist poate fi realizat pe planeta Pământ. Era normal să stea alături de liderul partidului la parada militară din Piața Roșie. Propaganda sovietică prezenta zborurile în Cosmos drept probe irefutabile ale „justeții” a ceea ce numea „ateismul științific”.

Despre URSS se spunea atunci că este o Volta Superioară dotată cu rachete termonucleare. Ideologia oficială a încercat să anexeze zborurile cosmice, baletul, filmul, spărgătorul de gheață atomic „V. I. Lenin”, Metroul, patinajul artistic, hocheiul, etc., drept dovezi ale superiorității sistemului comunist: Vera Muhina, Oleg Popov, sputnikul, Laika, Strelka și Belka, Gagarin, Gherman Titov, Andrian Nikolaev, Valentina Tereşkova, Serghei Koroliov, marile balerine Galina Ulanova și Maia Plisețkaia, Oistrah, Richter, Eisenstein, Ciuhrai, Şolohov, etc., erau argumentele unei culturi a performanțelor absolute în artă, circ, aviație, dans, patinaj, literatură, muzică, sport, transport. Era vorba de o ridicolă megalomanie întemeiată pe mituri auto-glorificatoare.

Sunt destui cei care par să nu aibă altă treabă decât să azvârle noroiul calomniei spre intelectualii democrați. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei înșiși, se distrează ponegrindu-și colegii. Cred că este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate încă din anii ’20 ai secolului trecut de către Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care îl aduc aici acestui gânditor de superb rafinament este și un apel la urbanitate, civilitate, moderație și fermitate, atribute în lipsa cărora viața spiritului se atrofiază în chip tragic. Dacă ar fi apucat venirea comuniștilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neînregimentat și neînregimentabil, ar fi ajuns negreșit după gratii.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:37 0:00
Link direct

Am recitit recent șocant de actualul volum „Marxism amuzant” (ediția apărută la editura Albatros, în 1992) și am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neîntrecut stilist al ideilor. În scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atât de prețuit de Șerban Cioculescu și de Alexandru Paleologu, se întâlnesc sarcasmul acid, ironia stenică și pasiunea morală. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Pleșu. Asemeni lui Paul Zarifopol, admiratorul Blândului Baruch din Haga, al lui Montaigne și al lui Pascal, Andrei Pleșu refuză să se lase prins în formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct și prin convingeri. La fel, susținători străluciți ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici și Andrei Cornea cu a lor consecventă prețuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper și Leszek Kołakowski.

Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea rațiunii și de respingerea relativismelor etice. Să mai adaug că Spinoza a fost unul din filosofii preferați ai lui Kołakowski și că gânditorul polonez avea intense rezerve în raport cu pan-logicismul și pan-istorismul hegelian. Cartea lui Andrei Cornea apărută la editura Humanitas sub titlul „Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății” este în multe privințe un admirabil manifest kołakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, îndeosebi cele despre ură, căință, responsabilitate morală, se înscriu în această nobilă tradiție a apărării libertății împotriva forțelor liberticide.

Textele lui Zarifopol culese în volumul „Din registrul ideilor gingașe”, reluate în antologia prefațată de Al. Săndulescu, erau tot atâtea semnale de alarmă în raport cu spiritul gregar și cu cecitatea morală. Cenzurate în anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gândirii democratice românești pentru a cărei recuperare au făcut atât de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu și Ioan Stanomir. Recomand aici articolul „De la Confucius la Karl Marx” apărut în aprilie 1927 în „Adevărul”. Nu știu o descriere mai plină de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior în al doilea proces spectacol de la Moscova în 1937. Paul Zarifopol îi știa bine pe comuniștii din România și nu doar de-acolo. Căsătorit cu Ștefania, fiica patriarhului social-democrației române, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sașa) Dobrogeanu-Gherea, ucis în timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat și cu minunatul pianist și filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul și al Ștefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost întemnițat de comuniști. Ion Ioanid îl menționează ca un deținut de o mare demnitate. A făcut mulți ani de pușcărie și a ieșit la amnistia din 1964. A trăit până la mijlocul anilor ’80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorului socialismului românesc modern avea să facă pușcărie politică în regimul comunist!

Ne aflăm, așadar, la Universitatea cominternistă pentru popoarele din Răsărit, „academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat rusește”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru câteva ceasuri treburilor sale presante: „Radek, ilustru printre tovarăși prin varietatea vocațiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte și o scurteică de piele, și profesorul marxist șade turcește în fața auditoriului, — situație care se explică, probabil, mai întâi prin aceea că persoanele sovietice se găsesc în continuu antrenament de inovare, și apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale răsăritului”. Fiii Cerului nu contenesc să-l absoarbă pe Marx, în pofida lecțiilor unui secol atroce, la acest ceas în straiele oferite de Alain Badiou și Slavoj Žižek.

Nu știu o mai pătrunzătoare și mai actuală definire a radicalismului revoluționar rus, terorist și expansionist, decât cea oferită aici de Paul Zarifopol: „În capul revoluționarilor ruși există demult un mesianism politic. Mesia politică a lumii este poporul rus însuși cu sovietele în frunte”. Recunoașteți ereditatea ideologică a putinismului? Raționalist consecvent, Zarifopol a fost în egală măsură atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit și l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia „Spiritul lui Dostoievski”.

Paul Zarifopol a știut să distingă între extazul profetic al revoluționarilor de profesie și ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolșevismul îl tulbura, îl înspăimânta și îl „amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-aș numi amuzamentul tragic: „Un prieten al lui Lenin ar fi spus că marele dictator a învățat toată filosofia burgheză în șase săptămâni. Socotind rezultatul, putem zice că timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident vârsta aceasta”. Să medităm așadar la aceste cuvinte de o neiertătoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste și consecințele ei:

„Dreapta se zbate în utopia trecutului, stânga în cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare să-și fi pus la cale o bătaie de joc statornică: această întrecere nebună în utopii el o rezolvă, fără excepție, printr-o realizare mediocră, care e ca un duș deopotrivă batjocoritor pentru cei doi concurenți, înfierbântați de așteptări direct opuse și egal amăgitoare”.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG