Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Dedic acest text memoriei bunului meu prieten, consecvent apărător al valorilor civic-liberale, filosoful politic lituanian Leonidas Donskis, născut pe 13 august 1962, trecut in lumea drepţilor pe 21 septembrie 2016.

Leonidas Donskis
Leonidas Donskis

Viitorul societăţii româneşti îşi află rădăcinile în prezentul spaţiului politic, social, economic, cultural şi moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spaţiu în care amnezia continuă să acopere, ca un pansament inabil aplicat, atîtea amintiri refulate, speranţe uitate, promisiuni trădate. Un spaţiu din care, o ştim prea bine, mulţi vor să evadeze. Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran. Au plecat mulţi suprarealişti şi alţi artişti ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist şi de o mediocritate copleşitoare. Şi fiindcă l-am pomenit pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, da, cred că ceea ce se numeşte „arderea etapelor”, imitaţia (nu servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieşirii din autarhia lăutăristă. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu. Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el şansa culturii româneşti (inclusiv a culturii politice) este ieşirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci şi pseudo-patriotism.

Îmi imaginez, aşadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atîtea generaţii, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gîndim la destinul lui Andrei Codrescu: începe ca poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeţii generaţiei beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reţine atenţia unui intelectual mereu neliniştit, se ocupă de revoluţia română, de bolşevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba şi de cîte altele. Construieşte un univers spiritual sui generis, să-l numim „cosmosul lui Andrei Codrescu”. Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernităţii să fie o opţiune normală, posibilă, să nu fie privit ca un fel de inoportună şi intolerabilă excentricitate.

Mă întreba Daniel Cristea Enache intr-un dialog de acum câţiva ani dacă poate exista un viitor mai bun decît acela al occidentalizării ţării. Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoşilor şi în mistica „României profunde”. Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, deci recunoaşterea centralităţii drepturilor individului ca fundament al unei ordini inclusivă şi tolerantă. Deci susţin liberalismul civic, fără a nega în nici un fel importanța tradiţiilor spirituale pe care D.D. Roşca le-a numit valori veşnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincţia dintre Bine şi Rău nu este nici falsă, nici revolută.

Deci văd România mergînd în direcţia Spaniei şi Portugaliei, devenind tot mai euro-atlantică. Aş introduce aici un caveat: aceste două ţări sînt predominant catolice. Biserica Catolică a cunoscut în ultimele decenii transformări de o formidabilă anvergură. În timpul lui Ioan Paul al II-lea a fost emis documentul fundamental care condamnă antisemitismul ca păcat împotriva creştinismului. Sînt lucruri care încă nu s-au spus în documentele esenţiale ale bisericilor ortodoxe. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferenţa este privită ca sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, ca instrument al unui plan secret de subminare a colectivităţii predestinate să împlinească cine ştie ce poruncă divină.

Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de „românism” că sînt un adversar al patriotismului. Nici vorbă, susţin patriotismul luminat, susţin ceea ce se numeşte patriotismul constituţional, ori, altfel spus, naţionalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Naţiune, Popor şi Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Ştiu prea bine unde pot duce petardele şovine şi isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative si iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sînt prea bine cunoscute, cu masacre şi gropi comune. Susţin aşadar liberalismul fricii articulat de gînditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrăţişată, între alţii, de Tony Judt, o perspectivă cîtuşi de puţin triumfalistă. Este un liberalism conştient de tragediile zămislite de disoluţia garanţiilor libertăţii. Îmi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu şi de etica neuitării pe care a propus-o şi a apărat-o Monica Lovinescu.

Jan Józef Lipski (26 mai 1926, Varșovia – 10 septembrie 1991, Cracovia) a fost un disident polonez, intelectual critic, spirit liberal și un nonconformist autentic. Societatea civilă din Polonia nu a fost o iluzie, ci o realitate vibrantă și palpabilă. Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR) s-a constituit în 1976 spre a susține moral, politic și legal protestul clasei muncitoare, studenților și intelectualilor din Polonia. Lipski a fost unul din fondatorii acestui comitet, precum și ilustrul său cronicar. O organizație care a simbolizat renașterea unor sentimente, emoții, aspirații și idealuri multă vreme suprimate. Printre membrii săi s-au numărat faimoși artiști, regizori de film, compozitori, ș.a.m.d. În același timp, KOR a numărat și importante figuri disidente. Regimul nu-i putea aresta pe toți fără a da naștere unui imens scandal internațional. Așa cum a spus generalul de Gaulle în mai 1968 după ce șeful poliției pariziene venise să-l informeze despre participarea lui Jean Paul Sartre la proteste stângiste, „Monsieur, on n'arrête pas Voltaire!” (Domnule, nu se face să-l arestăm pe Voltaire!)

Un spirit autonom
Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:03:31 0:00
Link direct


În recenzia cărții sale „KOR: 1976–1981” (University of California Press, 1985) din revista „Foreign Affairs” (primăvara lui 1986), John C. Campbell observa: „Într-o splendidă etalare a ceea ce el numește jurnalism istoric, Lipski aplică metoda istorică și apelează la propria sa implicare spre a produce o neprețuită mărturie a activităților organizației scriitorilor și intelectualilor care au avut un rol unic în extinderea domeniului libertății în Polonia lui Gierek și în pavarea drumului către Solidaritatea. Recurge la detalii extraordinare și furnizează o documentație vastă despre scopurile și activitatea KOR, structurarea legăturilor acestei organizații cu muncitorii, studenții, țăranii și reprezentanții bisericii, precum și relațiile cu regimul, incluzând ciocniri violente cu aparatul represiv. KOR s-a dizolvat în 1981, dar liderii săi, precum Kuroń, Michnik și Lipski însuși rămân activi și sunt persecutați în Polonia”.

Pe coperta cărții, istoricul Jan T. Gross scria: „Mă îndoiesc că vom vedea vreodată, pentru o lungă perioadă de timp, un volum la fel de cuprinzător și inteligent despre prolegomenele revoluției poloneze sau, mai larg spus, despre emanciparea societății de sub comunism. Este o carte despre viitorul Europei de Est la fel de mult cum este și una despre trecutul ei recent, prin aceea că revoluția poloneză – fără îndoială singura revoluție proletară din istorie –, deși temporar încetinită, a demonstrat, pentru prima oară, cum anume este posibil să depășești etapa hegemonică a partidului comunist și a birocraților săi”. Pun pe hârtie aceste rânduri și mă gândesc la actualele campanii împotriva lui Jan Gross, fără a mai vorbi de eforturile de politizare a memoriei istorice recente până în punctul transformării acesteia într-o mascaradă grotescă...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG