Nicu Ceaușescu a fost preparat să-l succeadă pe tatăl său ca dictator al României. Născut pe 1 septembrie 1951, el a murit la Viena pe 26 septembrie 1996. Am fost colegi de clasă în anii școlii generale și ai liceului, l-am cunoscut chiar bine. Mezin al familiei, Nicu avea aproape 14 ani atunci când tatăl său a devenit numărul 1. Era un tip capricios, îngâmfat și imprevizibil, din ce în ce mai izolat de ceilalți copii, inclusiv de progeniturile nomenclaturiștilor de la vârf.
Asemeni fratelui său mai mare, Valentin, el a studiat fizica la Universitatea din București, însă adevărata sa pasiune a fost mereu puterea. A urcat rapid în ierarhia de partid, a fost uns lider al Uniunii Tineretului Comunist, a dirijat ritualurile umilitoare ale îndoctrinării comuniste și șantierele muncii „voluntare”. Cultul personalității s-a ridicat uneori deasupra celui dedicat părinților săi prin articole lingușitoare care îl preamăreau drept un vizionar politic. Dacă nu mă înșală memoria, prin 1985, Nicu Ceaușescu a vizitat Statele Unite ca parte din responsabilitățile sale legate de „Anul Internațional al Tineretului” marcat de ONU. Au sosit apoi vești despre extravaganțele sale la cazinouri. Nu era un Kim Jong-un, ci mai degrabă un jalnic profitor și un nonșalant fante de Balcani. În realitate, viața sa privată era un dezastru. A avut un scurt mariaj cu o activistă din Tineretul Comunist, niciun copil, dar mai ales nesfârșite petreceri udate din belșug cu alcool alături de lacheii săi... un suflet deșert...
Controlat de o mamă dominatoare, abia dacă a avut o viață emoțională semnificativă. Cum spuneam, mariajul său de doi ani cu o tânără militantă comunistă a pălit în fața lungilor sesiuni de alcoolizare asistată. A suferit de un complex de inferioritate chinuitor în relațiile cu fratele și sora sa, mult mai interesați de chestiuni intelectuale decât de cele politice. Ca membru supleant al CEPEX și lider de partid la Sibiu, Nicu a părut să confirme probabilitatea de a ajunge la vârf. Unii din magnații regimului pariau pe el împotriva arogantei Elena, oficial și de facto a doua persoană la conducere. Nicu nu a arătat niciodată vreo distanțare față de politicile nebunești ale tatălui său din anii 1980.
După Revoluția din decembrie, el a fost arestat, judecat și a petrecut câțiva ani în închisoare. La acel moment, a început să reflecteze la năruita-i viață și la scopurile demente ale defunctului regim. Nicu nu a fost un sociopat, a avut chiar un simț al umorului aparte, și, până la urmă, a fost o persoană foarte singură și tristă. Cu excepția fostului poet de curte Adrian Păunescu, nu au existat lamentări publice atunci când s-a stins. Lui Nicu Ceaușescu i-a fost indiferentă ideologia și cu siguranță a fost un non-utopic. Dar a consimțit la fantasmele ideologice care au avut consecințe îngrozitoare pentru țara sa. Într-unul din ultimele sale interviuri, el cita un proverb latin: „Dum spiro spero”. În fapt, el n-a avut prea multe de sperat, era un om sfârșit...
Dar cum anume a apărut ispita comunismului dinastic în România și, mai ales, cum a funcționat? Să luăm un alt exemplu spre comparație și edificare, cel al fiului lui Ion Gheorghe Maurer. Mediul în care a crescut Jean Maurer, odrasla fostului premier comunist, nu era unul al ilegaliștilor ori al nomenklaturii cadriste. Maurer nu i-a pregătit fiului său o carieră politică. Cu toate acestea, au existat aspirații halucinante chiar și în acest context... Ne putem întreba, pe bună dreptate: până unde mergea, atâta câtă era, revolta copiilor din înalta societate comunistă? Erau cu toții anesteziați moral?
Un episod pe care mi-l amintesc aici este, poate, relevant. În 1973, mergeam cu trenul spre Cluj la sesiunea pe țară a cercurilor științifice studențești. Urma să prezint lucrarea mea „Noua Stângă între utopie și disperare”. În tren, în alt compartiment, se aflau Jean Maurer, securistul însoțitor și câțiva amici. Am stat de vorbă destul de mult cu Jean pe culoar, fumam lângă fereastră. În ultimul an apucasem să ne vedem relativ des, dar întotdeauna pe fugă. Mi-a spus că lucrurile în țară merg spre dezastru, că tatăl său este scârbit, că nu vede ieșire, că își va da demisia, că Nicolae Ceaușescu este totalmente scrântit și câte altele. Eram doar noi, i-am răspuns scurt: „Dacă se află despre această convorbire, tu o să primești un perdaf de la tatăl tău, mie maică-mea îmi va aduce pachete la închisoare, haide s-o lăsăm moartă”.
După ce a ajuns în Statele Unite în 1987, matematicianul disident Mihai Botez mi-a povestit că, la un moment dat, cu câțiva ani înainte, Nicu și Jean își construiseră un cerc în care se conversa despre viitorul țării după ce „ăl bătrân” nu va mai fi, se imaginau guverne, se ofereau fictive funcții în aparat. Se întâlneau la Jean acasă, pe strada Herăstrău. Informată de Securitate, Elena Ceaușescu și-a făcut apariția, nucleul pseudo-complotist a fost destrămat, Nicu a revenit la matcă, domesticit de cea pe care am numit-o cândva, într-un articol transmis la „Europa Liberă”, o Messalină cu pretenții de Newton.
Cert e că circul dinastic a intrat în transă în 1974, anul care marca irezistibila turnură spre dezastru. Maurer s-a pensionat în acel an, conservând practic toate privilegiile anterioare. Se încheia un ciclu din istoria comunismului românesc. Beneficiar al unei pensii astronomice, fostul premier nu a îndrăznit să facă nici cel mai mic gest împotriva lugubrei mascarade din țară, era prea cinic și prea comod...
Până la urmă, istoria s-a scris altfel. Succesorul real al lui Nicolae Ceaușescu nu a fost Nicu, ci ideologul comunist Ion Iliescu, un expert al limbii de lemn, al bizantinelor manevre de culise și al intrigilor de partid. Tumultul revoluționar din decembrie 1989 a spulberat scenariul dinastic minuțios pregătit de familia domnitoare și de acoliții săi. O revoluție spontană, născută din disperare și sete de libertate, a fost confiscată de către o juntă de activiști pentru care „idealurile socialismului” rămâneau valabile. PCR a dispărut, în locul său a apărut FSN-ul, veritabilul partid succesor, condus de același Ion Iliescu.
