Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Demonismul nihilist este o temă de filosofie morală și politică. În revista londoneză Times Literary Supplement din 5 ianuarie 2010 a apărut cronica mea la cartea Martei Petreu, „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian” (Polirom, 2009; intre timp a apărut o noua editie lărgită). Sper ca discuția să iasă, odată şi odată, din procustianul pat al unui provincialism desuet şi să se exploreze, cu obiectivitate şi esprit de finesse, aşa cum au făcut-o de pildă Ion Vianu şi Gelu Ionescu, fenomenele de radicalism politic ca forme de „îndrăcire” a unor intelectuali de seamă din veacul XX. Adeziunea la fascism a unui Mihail Sebastian, demonstrează Marta Petreu, abjurată ori ocultată ulterior, ținea de fapt de relația pe care Hegel a văzut-o ca esențială în istoria spiritului, de recunoașterea ei, deci de dialectica stăpân-sclav. A sosit din plin timpul să analizăm fără prejudecăți participarea românească la ceea ce R. M. Albérès a numit cândva aventura intelectuală a secolului XX. O aventură din care n-au lipsit abdicările vertiginoase, visurile aberante, iluziile colectiviste, patimile extremiste, fantasmele mesianic-redemptive.

Am citit așadar pe nerăsuflate cartea profesoarei de istoria filosofiei, poetei și eseistei Marta Petreu pe tema tinereții intelectuale a lui Mihail Sebastian, a relației dintre tânărul intelectual evreu român de la Dunăre, unul dintre cele mai rafinate spirite ale generației ’27, și principalul doctrinar al extremismului revoluționar din România anilor ’20 și ’30, Nae Ionescu, seducător (la propriu și la figurat) profesor de logică și metafizică, dialectician-prestidigitator fără pereche, magician al conceptelor din specia lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann din „Muntele vrăjit”. Cartea trebuie examinată în spiritul ei, care este unul al respectului pentru text, pentru surse, pentru faptele istorice, iar nu pe bază de procese de intenții, pe cât de malițioase, pe atât de dubioase. „Atacurile la baionetă”, exploziile nevrotice, nu-și au locul acolo unde se discută idei. Sebastian nu a fost un scriitor oarecare, rolul său la „Cuvântul” nu poate fi comparat cu cel al unui Ion Călugăru, spre exemplu. Tema explorată de Marta Petreu poartă asupra unuia din cele mai controversate și încă sângerânde momente din istoria politică și intelectuală a României interbelice. Mai presus de orice, Nae Ionescu a urmărit să întemeieze religia politică a ortodoxismului românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta și democratic) și oricărei forme de raționalism considerat emasculant și lipsit de viață. Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice, și religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă anti-pluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelență decadentă, coruptă și corupătoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertățile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruțătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providențială carismă. În conflictul dintre spirit și suflet, klagesianul Nae lua partea sufletului. La un ceas când Europa părea să fi intrat în ceea ce Élie Halévy a numit „L'Ère des tyrannies”, aceste idei explozive păreau să aibă un viitor și nu este de mirare că Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadențat. Ceea ce este surprinzător ține de intensitatea adeziunii sale la o formulă spirituală menită să justifice cele mai aiuritoare salturi mortale politice, inclusiv recursul la violență, teroare, crimă. În acei ani de „îndrăcire”, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce Thomas Mann a numit odată extazul demonismului.

Cartea publicată la editura Polirom poate fi citită în mai multe registre: mai întâi, acela al atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniană) împotriva instituțiilor burgheze din România. Este vorba în acest caz de atracția lui Sebastian către ideile fascismului italian și chiar francez, în niciun caz către rasismul antisemit, misticismul wagnerian ori socialismul pan-germanist din care s-a născut nazismul. Mai mult, cel puțin în prima fază a „Cuvântului”, nici Nae Ionescu, personajul pentru care Sebastian nutrea o admirație nețărmurită, învecinată cu orbirea, nu era un ideolog atras de elucubrațiile rasiste. Etnicismul său meta-politic (spre a relua conceptul lui Pieter Viereck) era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric, fundamentalist, reacționar în sensul cel mai exact al termenului. Asemeni lui Péguy, Nae venera la patrie et les morts. Gândirea sa provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre și se înrudea poate cu filosofia lui Charles Maurras. Când Sebastian scrie împotriva partidelor politice (în primul rând împotriva celui liberal), el participă, alături de profesorul său, la un atac general-european împotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Să nu uităm că primul președinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost asasinat de un extremist naționalist. Moda crimei politice era contagioasă și afecta toate țările din regiune. Poziția etnocentrică a lui Nae Ionescu nu era esențial diferită de aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democrației Naționale (Endecja) din Polonia. În plus, ortodoxismul febril al lui Nae Ionescu, fundamentul modelului său etnocratic, s-a ciocnit cu criticile venite din partea unui Mircea Vulcănescu, alarmat de manipulările politice ale credinței.

Am ținut săptămâna trecută la Universitatea din Maryland seminarul meu despre drepturile omului, comisii de adevăr şi memorie. Am împărtășit cu studenții mei dosarul meu de Securitate pe care l-am primit de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în vara anului 2006. Este vorba de sute de pagini conținând informații adesea distorsionate despre viața mea în România înainte de 1981, rapoarte ale informatorilor Securității din Statele Unite despre domiciliul meu, inclusiv o prelegere pe care am susținut-o la Wilson Center în octombrie 1989, avându-l pe Ken Jowitt drept discussant. Agenții și superiorii lor păreau chiar stresați, toate se petreceau în plin tumult revoluționar est-european. Mi-au dat numele de cod „Cain”, Radio Europa Liberă era pomenită drept „Cobra”. Multe note „strict secrete” erau semnate de generalul Aristotel Stamatoiu, șeful Direcției de Informații Externe a Securității.

Existau apoi și multe insinuări antisemite în acele indecente note. Numele de cod pentru evrei era „tunăreni”. Din raportul unui fost coleg al meu de la București privind conversațiile telefonice avute cu mine în timpul bursei sale Fulbright la New York din 2006: misiune îndeplinită, a reușit să mă contacteze!

Am fost foarte mișcat recitind o copie a scrisorii mamei mele, adresată mie în anul 1984. Transmitea un sentiment de teamă pentru mine, pentru surorile mele. Trebuie că redactarea acelei scrisori i-a fost impusă de ofițerii de Securitate. Maniera în care începe scrisoarea, cu un mod nefamiliar de adresare, era semnalul că nu voința ei se afla la baza acelui gest. Una peste alta, o experiență solicitantă emoțional și tulburător de revelatoare. Dar una instructivă pentru toți cei care vor să înțeleagă ramificațiile răului sub totalitarism. Un fost disident transformat în revizionist al Holocaustului a întrebat în momentul în care am vorbit public despre dosarul meu: „A fost Hermina Tismăneanu arestată?” Nu, această fostă soră medicală în Brigăzile Internaționale la spitalul din Vic nu a fost nici arestată, nici torturată. A fost terorizată. Iar acesta este un lucru pe care nu îl voi uita niciodată...

Aș mai adauga că multe informații culese de la foștii mei colegi de liceu ori de facultate sunt de-a dreptul aiuritoare. Ma intreb dacă securiștii nu le fabricau din exces de zel ori de fantezie. Un asemenea personaj relatează cum veneam pe la el să mă ajute la repararea frânei de la mașina mea. Cu care ocazii, spune el, imi exprimam opiniile negative despre situația politică din țară. Precizez că n-am avut mașină in România, n-am avut carnet de șofer si nu am cerut nimănui să mă ajute pentru repararea frânei, a roților, a volanului ori a cine știe cărei alti părți din imaginarul automobil...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG