Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

O sectă revoluționară inspirată de viziunea milenaristă a bolșevismului, PCdR a acceptat deplina subjugare de către aparatul Internaționalei a III-a (Comintern), a fost practic emisarul colectiv al intereselor sovietice pe teritoriul României. După 1944, PCdR, rebotezat PCR, apoi PMR, apoi din nou PCR, a condus campaniile de rusificare a culturii românești și de sovietizare forțată a țării. A practicat cu fervoare și fără milă religia politică a luptei de clasă, o raționalizare paroxistică a resentimentului social. Lumina venea pentru acești militanți fanatici doar dinspre Răsărit. Moscova era Mecca lor, Stalin era profetul a ceea ce marele poet polonez Czesław Miłosz a numit „Noua Credință”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:31 0:00
Link direct

Am examinat în cartea mea „Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc” (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Polirom, 2005), precum și în alte lucrări, între care „Fantoma lui Gheorghiu-Dej” (ediția a II-a, cu postfață de Cristian Vasile, Humanitas, 2008), metamorfozarea PCdR de-a lungul anilor, dogmatismul impenitent, anti-intelectualismul, anti-occidentalismul și anti-reformismul niciodată abandonate, renunțarea oportunistă la internaționalismul mistic al originilor și, după 1963-64, îmbrățișarea unui indigenism cu consecințe nu mai puțin dezastruoase. Pretenția autonomistă a regimului, retorica patriotardă, în ultimii ai lui Dej și sub Ceaușescu, era de fapt camuflajul simbolic pentru o dictatură anti-populară a unei clici profitocratice. Mai cu seamă după 1971, PCR a practicat hibridizarea marxism-leninismului oficial cu temele și obsesiile extremei drepte interbelice, ceea ce tânărul Cioran numise ideologia colectivismului național.

În cazul României a avut loc o îngemănare perversă a unui naționalism instrumental, extrem de strident, cu un stalinism impenitent. În fapt, mai ales după 1960, pe fondul a ceea ce se numește „cotitura națională”, sistemul comunist din România ajunge să adopte, să interiorizeze și să adapteze teme ale extremei drepte interbelice. Nu ale conservatorismului, care rămâne un cal de bătaie al ideologiei oficiale, ci ale revoluționarismui mistic, ale acelei orientări pe care istoricul Eugen Weber a numit-o „revoluția arhanghelică”, deci a „vestitorilor” din romanul postum al lui Dinu Pillat. Protocronismul, despre care avem câteva studii importante, între care cartea Alexandrei Tomiţă, a fost tocmai expresia acestei hibridizări a internaționalismului marxist de către ideologia xenofobă, autarhică, izolaționistă a extremei drepte interbelice. Am conceptualizat semnificația acestei direcții intelectual-politice, cu ale sale prelungiri contemporane, în formula național-stalinismului ori, altfel spus, a stalinismului antisovietic. Se menținea sistemul, se respingeau reformele hrușcioviste: așa a început divorțul României comuniste de URSS, imediat după ce liderul sovietic a condamnat „cultul personalității” lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956).

Nicolae Ceaușescu a preluat această moștenire dejistă și a exacerbat-o. S-a constituit în acei ani un straniu consens intelectual în jurul anti-rusismului manipulativ al conducerii PCR. Beneficiarul principal, evident, a fost cel care urmărea impunerea unui scenariu neo-feudal, omul slăvit drept „ființă providențială”, „garantul destinului național”, „păstorul național” și câte altele. Aparatele ideologice dirijate în primul rând de Dumitru Popescu, acest Leonte Răutu al „Epocii de Aur”, urmăreau exact acest lucru: eșafodarea unui cult de tip tiers-mondist al unui lider cu vocație și misiune „decolonizatoare”, un Nkrumah al Balcanilor. Firește, unele lucruri nu se puteau rosti cu voce tare pentru că trebuia menținut un modicum de retorică marxistă tradițională. Dar regimul se fasciza văzând cu ochii. Ceea ce nu-l transforma într-un regim fascist clasic, ci în ceva într-adevăr nou, pe linia a ceea ce eu am definit drept barocul fascisto-comunist (ori, dacă preferați, stalino-fascist). Autocritica națională a început încă din anii ’70, în scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, în cele ale lui Virgil Nemoianu și ale lui Matei Călinescu, spre a-i aminti doar pe aceștia. Eu cred sincer că decomunizarea și defascizarea sunt inter-condiționate, au nevoie una de cealaltă, nu sunt așadar întreprinderi demistificatoare separate.

Stânga românească de astăzi, dacă dorește să fie credibilă, nu poate amâna confruntarea cu propriul trecut din care experiența comunistă face parte în chip neîndoios, nu se poate limita la utopice „jocuri cu mărgele de sticlă” importate de pe Rive Gauche, nu poate ignora că socialismul din România nu a fost doar o sinteză între Stalin și Caragiale (spre a relua butada lui Belu Zilber), ci și una între Stalin și Zelea Codreanu.

În urmă cu șase ani, în august 2010, s-a stins din viață la 62 de ani Tony Judt, istoricul care a întruchipat exemplar vocația intelectualului public. A fost un gânditor pentru care moralitatea și politica nu sunt domenii incompatibile. Spirit polemic, ostil certitudinilor comode, Tony Judt a provocat, prin scrierile sale, reacții puternice și adeseori agresive. Îl exaspera orice formă de fundamentalism. Cărțile sale (unele traduse în limba română la editura Polirom) stau mărturie pentru o atitudine de consecventă respingere a oricăror fixații ideologice. Detesta ideile preconcepute și fanatismele de orice natură.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:51 0:00
Link direct

Tony Judt
Tony Judt

A fost unul dintre primii care au scris despre rolul intelectualilor critici din Europa de Est în dezagregararea sistemelor comuniste. Tot el a scris apoi despre declinul acestui rol, despre convertirea unora dintre acești foști disidenți în opusul a ceea ce promiseseră și păruseră a fi. Am polemizat cu Tony Judt într-un articol apărut în „Common Knowledge”, reluat în cartea mea „Fantasmele salvării” (Polirom, 1999). Preferam să nu văd că unii foști disidenți deveniseră, așa cum scria el, caricaturile propriului trecut eroic. Închideam ochii când mi se arătau texte de susținere ale unor negaționiști ai Holocaustului. Departe de fi luat critica mea drept o ofensă, Tony Judt s-a referit favorabil la acea carte într-un articol din „New York Review of Books” despre România care i-a scandalizat și ulcerat pe mulți filistini.

Dând filmul înapoi, mi-e teamă că profesorul de la New York University, directorul Institutului Remarque de Studii Europene, autorul magistralei istorii a Europei în anii Războiului Rece („Epoca postbelică”, Polirom, 2008) a avut în mare măsură dreptate. Tributar paradigmei societății civile și unui universalism etic poate naiv, nu vedeam lucruri care aveau să apară cu timpul tot mai clar. Îi idealizam pe disidenți, crezându-i pe toți egalii unor Saharov, Michnik, Kuroń, Kis și Havel, capabili așadar să articuleze și să susțină un concept viabil al libertății. Construisem un arhetip moral și nu observam că unele statui începuseră să se degradeze. Semnalul cel mai dur și dureros a venit din fosta Iugoslavie când unii membri ai cercului „Praxis” s-au transformat în ideologii regimului Miloșevici.

La Potsdam, în 2005, am apucat să discutam pe îndelete despre problema Răului radical. Îmi amintesc intervenția sa la acea conferință, organizată de el și de Susan Neiman, când a reamintit faptul că stalinismul a funcționat nu doar în Est, ci și în partidele comuniste vestice și că, dacă acestea ar fi fost la putere în anii ’50, ar fi montat procese-spectacol similare cu cele de la Sofia, Tirana, Praga, Budapesta sau București. În anii din urmă am discutat adeseori chestiunile legate de istorie, memorie, uitare, de comparabilitatea regimurilor comuniste și fasciste, de rănile deschise ale conștiinței europene. L-am ținut la curent cu eforturile de asumare a trecutului traumatic din România și cu demersul Comisiei Prezidențiale pe care am coordonat-o. În acest sens, Judt oferă un judicios diagnostic: „o societate bine organizată este aceea în care știm adevărul despre noi înșine la nivelul întregii comunități, nu cea în care spunem minciuni călduțe despre ceea ce suntem”. A rămas în permanentă legătură cu prietenii săi din România și în primul rând cu Mircea Mihăieș, fost fellow la Remarque Institute, cel care a editat volumul cu textul amintit din „New York Review” și reacțiile din țară. Studenta lui Tony Judt, Georgiana Perlea, scria o teză doctorală despre grupul „Socialisme et Barbarie” și a publicat un eseu despre Cornelius Castoriadis în „Idei în dialog”.

Să amintesc aici că Tony Judt a fost unul dintre cei doi referenți academici pentru University of California Press ai volumului meu „Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005). În Postwar, va prelua conceptul meu de stalinism național aplicându-l analizei comparative a comunismului din România și Albania. Există o importantă carte de Tony Judt care a apărut doar în limba română. Este vorba de volumul „Europa iluziilor” (Polirom, 2000), care conține transcrierea dialogului purtat de Judt cu membrii grupului A Treia Europă din Timișoara, plus o culegere de eseuri apărute în engleză.

Scriind despre Leszek Kołakowski, Tony Judt l-a numit „ultimul mare cetățean al Republicii Europene a Literelor”. Aceste cuvinte sunt potrivite și în cazul său. A practicat istoria ideilor și analiza politică de o manieră comprehensivă, opusă oricărui provincialism reducționist. A fost un gânditor excepțional, un prieten de o mare generozitate și un umanist cum prea puțini au rămas în lumea noastră tot mai sărăcită spiritual.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG