Vladimir Tismăneanu

Gheorghiu-Dej a fost principalul artizan al direcției național-staliniste, continuată şi dezvoltată în perioada Ceaușescu. Lider necontestat în acel moment al oligarhiei comuniste din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viață, în urmă cu 51 de ani, la 19 martie 1965. Se încheia un capitol de istorie politică românească și începea altul nou, cu iluziile și promisiunile inițiale. Într-o carte apărută în 2004 la editura elvețiană Georg (apărută in românește la Humanitas) și consacrată ultimei perioade Dej și ascensiunii lui Ceaușescu, Pierre du Bois, regretat istoric al relațiilor internaționale la Institutul de Înalte Studii din Geneva, oferea o analiză minuțioasă a succesiunii petrecută în PMR (Ceaușescu au pouvoir - Enquête sur une ascension).

Primul capitol poartă titlul „Condamnați la fericire”, preluând sintagma pe care am propus-o atunci când am scris scenariul filmului documentar cu același titlu realizat de Dinu Tănase (din păcate, autorul nu menționează paternitatea formulei respective). Propuneam atunci o micro-sinteză a istoriei PCR, încercând să ofer ipoteze explicative pentru destinul adeseori deconcertant al formațiunii politice responsabile pentru instaurarea și aplicarea modelului bolșevic în România (a se vedea lucrarea mea Condamnați la fericire - Experimentul comunist în România, Brașov, Editura Astra, 1991, cu o prefață de Vasile Gogea). Mi s-a reproșat la acel moment că nu făceam decât să mă angajez într-un rechizitoriu propagandistic anticomunist. Cred că mulți din criticii mei de atunci își vor fi schimbat opiniile și poate că unii mă consideră astăzi chiar prea „soft” la acest capitol. Bazată pe interviuri cu potentați ai epocii Dej, dar și apropiați ai lui Ceaușescu, cartea profesorului elvețian este o contribuție importantă la înțelegerea relațiilor de putere din zona atât de greu penetrabilă și întotdeauna misterioasă a vârfului puterii din sistemul comunist. Între cei cu care a stat de vorbă Pierre du Bois a fost și Leonte Răutu, pontiful ideologic al erei stalinismului dezlănțuit. După știința mea, este poate singurul interviu adâncit acceptat de Răutu, și chiar în acest caz cu condiția utilizării informațiilor doar după moartea sa. Între altele, sunt explorate perioada finală a epocii Dej și modalitățile prin care Ceaușescu a izbutit să-și impună dominația în echipa succesoare.

Să ne amintim, Răutu a fost între 1955 și 1965 șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR și membru supleant al Biroului Politic. Era foarte apropiat de Dej, jucând un rol-cheie în redactarea documentelor oficiale și secrete legate de despărțirea de Moscova. În plus, ca supraveghetor al culturii, Răutu a patronat ascensiunea Licăi Gheorghiu pe post de actriță de film. Maniac al controlului, Răutu era cel care păzea cu maximă vigilență tărâmul ideologic, ferindu-l de riscurile celei mai mici erezii „revizioniste”. Tot Răutu a fost regizorul cultului (moderat, să recunoaștem) lui Gheorghiu-Dej. Profesorul du Bois se înșeală însă când afirmă că existau statui ale lui Dej în timpul ultimilor săi ani de viață. Abia în „Hotărârea cu privire la eternizarea memoriei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej” se va vorbi despre ridicarea unei statui a defunctului dictator, lucru care, după cum știm, nu s-a mai întâmplat. În fapt, cultul lui Dej fusese temperat după 1956 și mai ales după 1961, când Hrușciov declanșase al doilea val al destalinizării la Congresul al XXII-lea al PCUS.

Am scris pe larg pe tema Dej și am schițat prima sa biografie politică în lucrarea mea Fantoma lui Gheorghiu-Dej apărută la editura Univers în 1995 (noua ediție, revăzută si adăugită a apărut la Humanitas in 2008). Cred că merită reluate unele din temele discutate acolo și dezvoltate pe larg în volumul Stalinism pentru eternitate - O istorie politică a comunismului românesc, apărut inițial în engleză la University of California Press, în 2003.

Să spun din capul locului că sub aparența de modestie și blândețe (cultivată chiar în familie - a se vedea interviurile cu nepoata sa Mândra Gheorghiu realizate de Lavinia Betea și publicate în Magazin Istoric -, Dej era de fapt un despot resentimentar și perfid. A știut să se descurce perfect în universul bizantin al stalinismului internațional, convingându-l pe Stalin de devotamentul său necondiționat. În același timp, a știut să pozeze în personaj „omenos”, făcându-l pe Miron Constantinescu să afirme, în prezența lui Stalin: „Gheorghi Afanasievici, sentimentalnii celovek”. Știind cât de mult prețuia Stalin „sentimentalismul mic-burghez”, Dej a perceput pe bună dreptate gestul lui Constantinescu drept o tentativă de a-l nimici. Avea să-i plătească polița orgoliosului Miron peste câțiva ani. A izbutit să se debaraseze de rivalii săi din conducerea PMR, inclusiv de Ana Pauker, aparent atât de legată de Kremlin. A recurs la metode criminale pentru a-și consolida puterea, unica valoare în care a crezut fără ezitare.

După 1956, Dej adoptat o poziție rezervată în raport cu tentativele de destalinizare. L-a convins pe Hrușciov de loialitatea sa, în special după înfrângerea Revoluției Maghiare. A trăit momentul insurecției maghiare cu spaimă, asigurându-i pe sovietici că în România nu se va permite avântul „forțelor stihinice”. Destalinizarea a fost redusă la câteva formule rituale despre întărirea conducerii colective și restaurarea normelor leniniste în viața de partid. Cazul Alexandru Jar a fost utilizat pentru a delegitima opoziția antistalinistă, atâta câtă exista atunci în PMR. Plecarea trupelor sovietice din România în 1958 era exact simbolul relației speciale dintre conducerea PMR și sovietici. Scopul lui Dej nu a fost vreodată reformarea sistemului impus de Kremlin. În acest sens, să nu uităm, la 6 martie s-au împlinit 71 de ani de la instalarea prin dictat a guvernului Petru Groza, începutul de fapt al sovietizării țării, acțiune în care Dej fusese implicat în chip decisiv.

Pe fondul agravării conflictului dintre Moscova și Beijing, în condițiile în care Hrușciov și Mao se întreceau întru stigmatizare reciprocă, Dej a reușit o lovitură de maestru. Începând cu 1962, România se angajează într-un proces de despărțire de Moscova. Mai întâi simbolic, odată cu renunțarea la obligativitatea limbii ruse în școli și facultăți și cu desființarea unor instituții care jigneau demnitatea națională precum editura „Cartea Rusă” și Institutul „Maxim Gorki”. Apoi, prin adoptarea unei poziții relativ autonome în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, unde reprezentantul român, Alexandru Bârlădeanu, s-a opus pe față planului sovietic de a transforma România în baza agricolă a statelor comuniste relativ avansate din punct de vedere industrial.

Refuzul acestui tratament insultător a fost adus la cunoștința membrilor PMR în cadrul unei serii de „prelucrări” închise la care membrii Biroului Politic și alți demnitari prezentau activului de bază situația de criză din relațiile cu Hrușciov. Era un joc riscant, iar Dej a știut să manevreze cu veritabil simț politic, obținând în final o marjă de independență recunoscută internațional.

Un nou mit prinde ființă în acei ani: Dej și acoliții săi pozează drept apărători ai suveranității naționale în lupta împotriva tendințelor imperialiste ale Moscovei. Prea puțini erau cei care să realizeze că era vorba de fapt de efortul de autonomizare al unei elite total lipsită de legitimitate și care se străduia să-și dobândească o bază de masă prin utilizarea retoricii patriotice și chiar naționaliste. Discursurile liderilor PMR la Plenara din aprilie 1964 erau astfel impregnate cu referințe la jignirile suferite de-a lungul anilor din partea sovieticilor.

În concluzie, Dej a fost un stalinist impenitent, exponent al unei strategii și ideologii visceral ostile oricărei liberalizări autentice a regimului comunist. Deși nu studiase în școlile Cominternului și nu trăise la Moscova (precum Ana Pauker, Petre Borilă, Vasile Luca, Răutu, Doncea, Petrescu), Dej a fost un stalinist din instinct. Deschiderea, incontestabilă, din ultimii săi ani de viață, nu putea schimba un dat esențial: asemeni partidului din care a făcut cu zel parte, Dej a practicat stilul politic gangsteresc. Convins că puterea absolută pe care ajunsese să o dețină în această sectă cu propensiuni patologice justifică orice metode, Gheorghiu-Dej a recurs la crima individuală (Foriș, Pătrășcanu) și la teroare în masă. Este de presupus că ar fi putut merge, dacă trăia, pe linia iugoslavizării României. În orice caz, nu cred că ar fi permis pluralizarea spațiului social și ar fi cultivat forme de naționalism similare celor practicate de Ceaușescu. Ar fi făcut-o însă mai puțin strident și, fără îndoială, nu ar fi mers pe linia spectacolului grotesc al cultului.