Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

După 1956, Dej adoptat o poziție rezervată în raport cu tentativele de destalinizare. L-a convins pe Hrușciov de loialitatea sa, în special după înfrângerea Revoluției Maghiare. A trăit momentul insurecției maghiare cu spaimă, asigurându-i pe sovietici că în România nu se va permite avântul „forțelor stihinice”. Destalinizarea a fost redusă la câteva formule rituale despre întărirea conducerii colective și restaurarea normelor leniniste în viața de partid. Cazul Alexandru Jar a fost utilizat pentru a delegitima opoziția antistalinistă, atâta câtă exista atunci în PMR. Plecarea trupelor sovietice din România în 1958 era exact simbolul relației speciale dintre conducerea PMR și sovietici. Scopul lui Dej nu a fost vreodată reformarea sistemului impus de Kremlin. În acest sens, să nu uităm, la 6 martie s-au împlinit 71 de ani de la instalarea prin dictat a guvernului Petru Groza, începutul de fapt al sovietizării țării, acțiune în care Dej fusese implicat în chip decisiv.

Pe fondul agravării conflictului dintre Moscova și Beijing, în condițiile în care Hrușciov și Mao se întreceau întru stigmatizare reciprocă, Dej a reușit o lovitură de maestru. Începând cu 1962, România se angajează într-un proces de despărțire de Moscova. Mai întâi simbolic, odată cu renunțarea la obligativitatea limbii ruse în școli și facultăți și cu desființarea unor instituții care jigneau demnitatea națională precum editura „Cartea Rusă” și Institutul „Maxim Gorki”. Apoi, prin adoptarea unei poziții relativ autonome în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, unde reprezentantul român, Alexandru Bârlădeanu, s-a opus pe față planului sovietic de a transforma România în baza agricolă a statelor comuniste relativ avansate din punct de vedere industrial.

Refuzul acestui tratament insultător a fost adus la cunoștința membrilor PMR în cadrul unei serii de „prelucrări” închise la care membrii Biroului Politic și alți demnitari prezentau activului de bază situația de criză din relațiile cu Hrușciov. Era un joc riscant, iar Dej a știut să manevreze cu veritabil simț politic, obținând în final o marjă de independență recunoscută internațional.

Un nou mit prinde ființă în acei ani: Dej și acoliții săi pozează drept apărători ai suveranității naționale în lupta împotriva tendințelor imperialiste ale Moscovei. Prea puțini erau cei care să realizeze că era vorba de fapt de efortul de autonomizare al unei elite total lipsită de legitimitate și care se străduia să-și dobândească o bază de masă prin utilizarea retoricii patriotice și chiar naționaliste. Discursurile liderilor PMR la Plenara din aprilie 1964 erau astfel impregnate cu referințe la jignirile suferite de-a lungul anilor din partea sovieticilor.

În concluzie, Dej a fost un stalinist impenitent, exponent al unei strategii și ideologii visceral ostile oricărei liberalizări autentice a regimului comunist. Deși nu studiase în școlile Cominternului și nu trăise la Moscova (precum Ana Pauker, Petre Borilă, Vasile Luca, Răutu, Doncea, Petrescu), Dej a fost un stalinist din instinct. Deschiderea, incontestabilă, din ultimii săi ani de viață, nu putea schimba un dat esențial: asemeni partidului din care a făcut cu zel parte, Dej a practicat stilul politic gangsteresc. Convins că puterea absolută pe care ajunsese să o dețină în această sectă cu propensiuni patologice justifică orice metode, Gheorghiu-Dej a recurs la crima individuală (Foriș, Pătrășcanu) și la teroare în masă. Este de presupus că ar fi putut merge, dacă trăia, pe linia iugoslavizării României. În orice caz, nu cred că ar fi permis pluralizarea spațiului social și ar fi cultivat forme de naționalism similare celor practicate de Ceaușescu. Ar fi făcut-o însă mai puțin strident și, fără îndoială, nu ar fi mers pe linia spectacolului grotesc al cultului.

Din domiciliul său de arest de la Snagov, Imre Nagy scria pe 12 februarie 1957 liderului Ligii Comuniștilor din Iugoslavia:

„Stimate tovarăș Tito,

Ca urmare a situației internaționale și a celei din Ungaria, devotat cum sunt spiritului internaționalismului proletar, găsesc de cuviință să vă adresez și, prin dumneavoastră, Prezidiului Ligii Comuniștilor din Iugoslavia, o scrisoare în numele meu și în numele tovarășilor îndepărtați din Ungaria, împotriva voinței lor și în pofida protestelor lor, un grup care la momentul redactării acestei scrisori se află pe teritoriul Republicii Populare Române. ...Clarificarea activității politice a partidului și conducerii guvernului, precum și stabilirea responsabilității colective și individuale printr-o anchetă a unei comisii internaționale sunt necesare pentru că, plecând de la ideea unei ‚contrarevoluții’, ne putem aștepta la represalii ilegale împotriva noastră, deși nu suntem nici trădători, nici contrarevoluționari, așa cum se acreditează din ce în ce mai mult ideea, ci revoluționari, comuniști marxist-leniniști”. Nu știu dacă acest strigăt de ajutor a ajuns vreodată la Tito. Știm însă că pe textul primit de la Securitate, Gheorghiu-Dej a făcut următoarea adnotare: „Simte ce-l așteaptă”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:57 0:00
Link direct

Tovarășii de drum:

După înăbușirea sângeroasă a Revoluției maghiare, multe voci au protestat. Din păcate, nu și cele ale unor Yves Montand și Simone Signoret. Din contră, renumitul cuplu a susținut câteva concerte și a strâns călduros mâna lui Hrușciov. Mai târziu, atât el, cât și soția sa și-au cerut scuze pentru acea tăcere. La momentul vizitei lor în URSS, revoluționarii maghiari erau executați fără cruțare și Budapesta devenise un cimitir.

Pe de altă parte, Sartre a condamnat invazia sovietică, dar nu a înțeles niciodată semnificația asaltului revizionist la adresa dogmelor staliniste. Pentru el, marxismul revizionist era „fie un truism, fie o absurditate”. Și pentru că fusese înamorat de stalinism, a rămas dedicat până la sfârșit unei viziuni care proclama „invincibilitatea” istorică a marxismului. A visat un comunism non-birocratic, dar nu avea nicio o idee cum anume poate fi pus în mișcare un astfel de proiect. Nu a purtat niciodată ceea ce Tony Judt a numit cândva „povara responsabilității”...

Să ne aducem aminte și că în noiembrie 1956, partidele comuniste din Franța, Italia și Spania au aprobat înăbușirea militară a Revoluției maghiare. Aceste organizații politice erau conduse pe atunci de veterani ai Cominternului: Maurice Thorez, Palmiro Togliatti și Dolores Ibárruri (în fapt, partidul spaniol era deja controlat de Santiago Carrillo). Doisprezece ani mai apoi, aceleași partide protestau față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. A fost un pas uriaș către emergența Eurocomunismului și abandonarea dogmei leniniste a „dictaturii proletariatului”. În decembrie 1981, liderul Partidului Comunist Italian, Enrico Berlinguer, condamna lovitura militară din Polonia și declara în mod cu totul memorabil că speranța istorică asociată cu Revoluția din octombrie a murit.

Să reluăm aici și câteva cuvinte despre Imre Nagy ca prim eurocomunist: „De fapt, el a fost anti-hrușciovismul în persoană. În loc să se acopere de fraze grandioase și bombastice în slujba consolidării paternaliste a lucrării șubrezite a lui Stalin, Nagy a luat autocritica – responsabilitatea morală și politică a socialismului bolșevizat față de degenerarea unei cauze inițial emancipatoare – atât de în serios încât a devenit pentru el efectiv o chestiune de viață și de moarte.” (Ágnes Heller and Ferenc Fehér , Hungary 1956 Revisited: The Message of a Revolution–A Quarter of a Century After, London, George Allen & Unwin, 1983, p. 118)

Ultimele cuvinte ale lui Imre Nagy au fost: „Am încercat... să salvez onoarea ‚socialismului’ mondial în bazinul Dunării... În acest proces... trebuie să-mi sacrific viața pentru idei. O sacrific de bună voie. După ce mi-ați făcut ideilor, viața mea nu mai are nicio valoare. ...Un singur lucru mi-ar repugna: să fiu reabilitat de cei care mă vor ucide”. Aceste cuvinte apar în mai multe cărți, inclusiv în Hungary 1956 de Ágnes Heller și Ferenc Fehér, și Contesting Democracy a lui Jan-Werner Müller. Din punctul meu de vedere, ele exprimă crezul politic antitotalitar pentru care Nagy a plătit cu propria sa viață.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG