Înlocuirea unui regim criminal cu o democrație fondată pe dreptate, toleranță, încredere şi adevăr poate fi dusă la bun sfârșit numai prin asumarea şi dezvăluirea responsabilităților individuale şi politice, numai odată cu o renaștere socială fundamentată pe o reală reformă sistemică. Mandatul parlamentar al comisiilor din Germania a fost dovada unui angajament decisiv din partea statului de a investiga şi cerceta realitatea complexă implicată de experiența totalitară în această țară. Astfel, a fost posibil ca recomandările comisiilor de anchetă să fie materializate în acte legislative.
Lipsa unui astfel de sprijin şi finanțarea aproape inexistentă a activității CPADCR au transformat această instituție (şi implicit demersul ei) într-una simbolică. Mai mult decât atât, Parlamentul s-a dovedit a fi un centru al opoziției mai mult sau mai puțin tacite, care a subminat permanent inițiativa prezidențială de cercetare a istoriei regimului comunist. O serie de formațiuni politice au încurajat paralelismul instituțional prin intermediul finanțării şi validării interpretărilor nostalgic-negaționiste ale acestui trecut în cadrul unor institute dependente de bugetul de stat. Mă gândesc aici la Institutul Revoluției Române (prezidat de Ion Iliescu) sau Institutul Național de Investigare a Totalitarismului (creat la începutul anilor ’90, dominat de istorici şi politicieni naționaliști). Așadar, CPADCR a fost privată de infrastructura, resursele şi consensul necesare pentru implementarea la nivel național a concluziilor şi recomandărilor Raportului Final. Conflictul endemic între principalele partide şi etosul normalizator care definește o largă secțiune a spațiului politic au împiedicat ca Raportul Final şi CPADCR să aibă un impact similar cu cel al Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur.
În același timp, profilul CPADCR poate fi comparat, așa cum a observat Lavinia Stan, cu comisii ale adevărului şi reconcilierii din țări precum Africa de Sud, Chile, Argentina, Rwanda, etc. Așa cum am mai spus, CPADCR a avut funcțiunile esențiale ale unei Comisii de Adevăr: a cercetat trecutul; a investigat abuzurile comise de o entitate politică pe o anumită perioadă de timp şi nu doar cazuri specifice; a fost o instituție temporară care şi-a încheiat activitatea odată cu prezentarea unui raport care a fost sancționat şi autorizat de stat. Spre deosebire însă de comisii precum cea din Africa de Sud, Comisia Prezidențială nu a avut putere de decizie şi nu a avut ceea ce se numește subpoena power [drept de a soma în justiție].
În al doilea rând, trebuie precizat faptul că CPADCR nu a fost mandatată pe termen nelimitat sau cel puțin pentru o perioadă de timp de 2 sau 4 ani. Comisia s-a angajat însă ca în timpul scurt pe care l-a avut la dispoziție să adune dovezi științifice necesare justificării concluziilor şi recomandărilor sale. Acest lucru nu a însemnat însă excluderea vocii victimelor sub pretextul analizei pseudo-rankeane de tip wie es eigentlich gewesen. Trauma victimelor şi responsabilitatea făptașilor şi a beneficiarilor des ancien régimes au fost şi sunt fondul inter-subiectivității, al interacțiunilor simbolice din aceste societăți. Principala întrebare pentru o astfel de comunitate de tranziție este cea ridicată de filosoful argentinian Carlos Santiago Nino: „Cum putem trăi în prezența Răului?” Cu alte cuvinte, suntem nevoiți să ne punem problema modului în care adevărul si dreptatea pot fi reinstaurate într-o colectivitate fără însă apariția a ceea ce Nietzsche a numit „miasma cruzimii” (reek of cruelty). Principalul obiectiv al CPADCR a fost să impună primatul unui cadru etic care să depășească experiența traumatică identificabilă prin metode istorice pozitiviste. De altfel, în introducerea Raportului Final se afirmă foarte clar:
„Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligație morală, intelectuală, politică şi socială. Statul român democratic şi pluralist poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoașterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generații care au dreptul să știe în ce lume au trăit părinții lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face, astăzi, aici şi acum, ne va împovăra pe veci cu vina complicității, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar. Nu se pune nicicum problema culpabilizării colective. Ceea ce contează este să învățăm din acest atroce trecut, să înțelegem cum a fost posibil acest experiment şi să ne despărțim de el cu compasiune pentru victime şi cu durere”.