Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Când s-a născut Leszek Kołakowski, în octombrie 1927, Stalin era deja la putere de cinci ani. Era prea ignar ca să fi aflat vreodată de această frază împotriva lui Napoleon, scrisă de Chateaubriand într-un articol din 1807, reluată de Boris Souvarine si atat de dragă Monicăi Lovinescu: „Zadarnic huzureşte Nero, Tacit s-a născut în imperiu”. I se potriveşte de minune. Degeaba huzurea criminalul: istoricul capabil să înfrângă intelectual teoriile în numele cărora el se pregătea să ucidă zeci de milioane de oameni tocmai se năştea în Polonia, la Radom. Tacit-ul modern se născuse: memoria Nero-ului modern era deja condamnată.”

Propoziţia cu care debutează trilogia de neegalat a lui Leszek Kołakowski despre principalele curente ale marxismului afirmă memorabil: „Karl Marx a fost un filozof german“. Similar, am putea prefaţa orice discuţie despre ideile lui Kołakowski cu ajutorul afirmaţiei: Leszek Kołakowski a fost un filozof polonez. În 2009, când a trecut în lumea celor drepţi, Kołakowski era celebrat universal drept filozoful „Solidarităţii“, gânditorul care, alături de Papa Ioan Paul II şi disidenţii polonezi, a formulat ideile ce au dus la apariţia unei mişcări sociale non-violente antitotalitare, o revoluţie a clasei muncitoare, poate unica, dacă a existat vreuna vreodată, care a generat căderea regimului comunist în Polonia şi a declanşat transformările (revolutiile) din 1989.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:46 0:00
Link direct

Scriitor desăvârşit şi teoretician captivant, Kołakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept nobleţea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept „ultimul cetăţean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci“. Ceea ce face gândirea lui Kołakowski atât de interesantă este vibranta ei viaţă interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale şi prezenţa permanentă a unei perspective morale. Kołakowski a refuzat o interpretare monistă a istoriei, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există şi nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepţii „ipotezei comuniste“ (filozoful marxist francez Alain Badiou, de exemplu, sau excentricul gânditor sloven Slavoj Žižek), scrierile lui Kołakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează şi că ideile greşite pot avea consecinţe catastrofale. Kołakowski răspunde la întrebarea care dă titlul volumului de faţă în maniera sa tipic mucalită: „Fericirea este ceva ce ne putem închipui, dar nu putem trăi. Dacă ne închipuim că iadul şi purgatoriul nu mai funcţionează şi că toate fiinţele umane, fiecare dintre ele, fără nici o singură excepţie, au fost mântuite de Dumnezeu şi se bucură acum de extazul paradisiac, dacă ne închipuim că nimic nu le mai lipseşte, că sunt perfect satisfăcute, imune la durere sau la moarte, atunci ne putem închipui că fericirea lor este reală şi că toate supărările şi suferinţele trecutului au fost date uitării. O asemenea condiţie poate fi închipuită, dar n-a fost văzută niciodată. Niciodată, de nimeni“ („Este Dumnezeu fericit?”, Curtea Veche Publishing, p. 274). Leszek Kołakowski a incetat din viaţă in iulie 2009. Ideile sale rămân de o fierbinte actualitate.

Înlocuirea unui regim criminal cu o democrație fondată pe dreptate, toleranță, încredere şi adevăr poate fi dusă la bun sfârșit numai prin asumarea şi dezvăluirea responsabilităților individuale şi politice, numai odată cu o renaștere socială fundamentată pe o reală reformă sistemică. Mandatul parlamentar al comisiilor din Germania a fost dovada unui angajament decisiv din partea statului de a investiga şi cerceta realitatea complexă implicată de experiența totalitară în această țară. Astfel, a fost posibil ca recomandările comisiilor de anchetă să fie materializate în acte legislative.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:23 0:00
Link direct

Lipsa unui astfel de sprijin şi finanțarea aproape inexistentă a activității CPADCR au transformat această instituție (şi implicit demersul ei) într-una simbolică. Mai mult decât atât, Parlamentul s-a dovedit a fi un centru al opoziției mai mult sau mai puțin tacite, care a subminat permanent inițiativa prezidențială de cercetare a istoriei regimului comunist. O serie de formațiuni politice au încurajat paralelismul instituțional prin intermediul finanțării şi validării interpretărilor nostalgic-negaționiste ale acestui trecut în cadrul unor institute dependente de bugetul de stat. Mă gândesc aici la Institutul Revoluției Române (prezidat de Ion Iliescu) sau Institutul Național de Investigare a Totalitarismului (creat la începutul anilor ’90, dominat de istorici şi politicieni naționaliști). Așadar, CPADCR a fost privată de infrastructura, resursele şi consensul necesare pentru implementarea la nivel național a concluziilor şi recomandărilor Raportului Final. Conflictul endemic între principalele partide şi etosul normalizator care definește o largă secțiune a spațiului politic au împiedicat ca Raportul Final şi CPADCR să aibă un impact similar cu cel al Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur.

În același timp, profilul CPADCR poate fi comparat, așa cum a observat Lavinia Stan, cu comisii ale adevărului şi reconcilierii din țări precum Africa de Sud, Chile, Argentina, Rwanda, etc. Așa cum am mai spus, CPADCR a avut funcțiunile esențiale ale unei Comisii de Adevăr: a cercetat trecutul; a investigat abuzurile comise de o entitate politică pe o anumită perioadă de timp şi nu doar cazuri specifice; a fost o instituție temporară care şi-a încheiat activitatea odată cu prezentarea unui raport care a fost sancționat şi autorizat de stat. Spre deosebire însă de comisii precum cea din Africa de Sud, Comisia Prezidențială nu a avut putere de decizie şi nu a avut ceea ce se numește subpoena power [drept de a soma în justiție].

În al doilea rând, trebuie precizat faptul că CPADCR nu a fost mandatată pe termen nelimitat sau cel puțin pentru o perioadă de timp de 2 sau 4 ani. Comisia s-a angajat însă ca în timpul scurt pe care l-a avut la dispoziție să adune dovezi științifice necesare justificării concluziilor şi recomandărilor sale. Acest lucru nu a însemnat însă excluderea vocii victimelor sub pretextul analizei pseudo-rankeane de tip wie es eigentlich gewesen. Trauma victimelor şi responsabilitatea făptașilor şi a beneficiarilor des ancien régimes au fost şi sunt fondul inter-subiectivității, al interacțiunilor simbolice din aceste societăți. Principala întrebare pentru o astfel de comunitate de tranziție este cea ridicată de filosoful argentinian Carlos Santiago Nino: „Cum putem trăi în prezența Răului?” Cu alte cuvinte, suntem nevoiți să ne punem problema modului în care adevărul si dreptatea pot fi reinstaurate într-o colectivitate fără însă apariția a ceea ce Nietzsche a numit „miasma cruzimii” (reek of cruelty). Principalul obiectiv al CPADCR a fost să impună primatul unui cadru etic care să depășească experiența traumatică identificabilă prin metode istorice pozitiviste. De altfel, în introducerea Raportului Final se afirmă foarte clar:

„Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligație morală, intelectuală, politică şi socială. Statul român democratic şi pluralist poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoașterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generații care au dreptul să știe în ce lume au trăit părinții lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face, astăzi, aici şi acum, ne va împovăra pe veci cu vina complicității, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar. Nu se pune nicicum problema culpabilizării colective. Ceea ce contează este să învățăm din acest atroce trecut, să înțelegem cum a fost posibil acest experiment şi să ne despărțim de el cu compasiune pentru victime şi cu durere”.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG