Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Comisia înființată de președintele Băsescu a fost prima de acest gen din Europa Centrală şi de Est. Singurul precedent aproximativ a existat în Germania, unde Bundestag-ul a creat între 1992 şi 1998 două Comisii de Anchetă succesive care s-au ocupat cu istoria dictaturii PSUG şi consecințele acesteia după realizarea unificării Germaniei. La sfârșitul mandatului celei de-a doua comisii, pe baza activității şi demersurilor sale, Parlamentul german a creat o fundație – Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur (5 iunie 1998).

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:15 0:00
Link direct

Cazul german (însă) s-a încadrat într-un set de circumstanțe radical diferite de cele românești: unificarea, absorbția instituțională, transferul de norme şi valori pe axa Vest-Est. Similitudinile apar din perspectiva mandatului acestor organisme. Atât în România, cât şi în Germania, investigarea trecutului comunist s-a făcut pe baza analizei structurilor, a mecanismelor de putere şi a factorilor decizionali; pe baza clarificării funcțiilor şi conținutului ideologiei şi a practicilor disciplinare în raport cu statul şi societatea; pe baza studiului sistemului legal şi polițienesc, a rolului variilor Biserici pe parcursul evoluției regimului comunist; şi, nu în ultimul rând, a rolului disidenței, nesupunerii civice, precum şi prin examinarea semnificației revoluției din 1989. Atât în România, cât şi în Germania, cele două Comisii au trebuit să ofere evaluări în ceea ce privește problemele legate de responsabilitate, vină, complicitate, căință, precum şi continuitatea structurilor politice, culturale, sociale şi economice comuniste în anii post-comunismului. Scopul ambelor demersuri (cel german şi cel român) a fost să fundamenteze ceea ce filosoful Avishai Margalit numește o etică a memoriei. Perspectiva CPADCR a fost în mare măsură îndatorată viziunii Hannei Arendt care, ocupându-se de chestiunea responsabilității şi culpabilității pentru crimele naziste, scris: „Ceea ce este fără precedent în totalitarism nu este înainte de orice conținutul său ideologic, ci evenimentul însuși al dominației totalitare”.

Cum am precizat, diferența dintre comisiile din Germania şi România constă în faptul că primele (şi fundația care a fost înființată după încetarea mandatului lor) au luat naștere într-o Germanie proaspăt unificată, beneficiind de girul Bundestag, în condițiile unei delegitimări aproape totale a statului și partidului comunist, şi în contextul existenței unui consens privitor la natura criminală a Stasi. Prin contrast, în România ne-am confruntat cu o absență flagrantă o oricărei expieri, ispășiri sau regret. Dacă prin reconciliere înțelegem „operațiunea prin care indivizii şi comunitatea își creează un spațiu în care pot comunica unii cu ceilalți, în care pot începe anevoioasa muncă de a înțelege” istoria dureroasă, atunci asumarea şi impunerea unei culturi a responsabilității sunt esențiale. În lipsa lor, un eventual proces de reconciliere este oricând în pericol de a fi transformat într-o campanie de edulcorare a trecutului. Ea nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale (moral absolution). Tranziția de la un regim ilegitim şi criminal la democrație şi o cultură a drepturilor omului este un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri. Actul de vindecare al unei comunități însă nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic. Istoria violenței şi a abuzurilor nu trebuie să legitimeze, prin uitarea lor, tranziția. Prezentul acesteia este un compromis, dar el trebuie sa fie în mod fundamental condiționat de cunoașterea trecutului criminal şi de recunoșterea adevărului moral pe care trebuie construită societatea. Consider așadar perfect îndreptățită concluzia lui Charles Villa-Vicencio, şi anume, adevărul pe care o Comisie precum CPADCR îl face public şi oficial este nu doar filtrul de evaluare (working through) a regimului anterior, ci şi criteriul de limitare şi încadrare a compromisului din perioada de tranziție. Judecata istorică şi memoria împărtășită pe care le poate oferi o astfel de Comisie pot deschide drumul către o realiniere politică post-tranzițională. Într-un final, se poate afirma că se naște o nouă solidaritate care impune obiective politice dincolo de prioritățile perioadei în care obiectivele principale sunt vindecarea comunității şi ireversibilitatea vechiului regim. Concluziile președintelui Băsescu din discursul de condamnare a regimului comunist din România evocă acest drum de depășire a trecutului:

Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a vrut el să ne uite pe noi. Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fără de care vom purta şi în viitor ceva ce seamănă cu povara unei boli nevindecate. Memoria crimelor comise de regimul comunist din România ne ajută să mergem înainte cu un pas mai decis, să realizăm schimbările atât de necesare, dar ne ajută şi să apreciem cadrul democratic în care trăim. [...] Am scăpat definitiv de teroare, am scăpat de frică, astfel încât nimeni nu mai are voie să ne pună drepturile fundamentale sub semnul întrebării. Lecția trecutului ne dovedește că orice regim care-şi umilește cetățenii nu poate dura şi nu merită să existe. Acum, fiecare cetățean poate să ceară liber respectarea drepturilor sale inalienabile, iar instituțiile statului trebuie să lucreze astfel încât oamenii să nu se mai simtă umiliți. [...] Sunt sigur că vom lăsa în urmă starea de neîncredere şi pesimismul social în care ne-au cufundat anii de tranziție dacă vom face, împreună, un adevărat examen de conștiință națională. Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democrației în România şi identitatea națională pe un teren curat.

În 1997, o persoană care venea dintr-o familie deportată în timpul Marii Terori în Uniunea Sovietică (şi care își petrecuse întreaga tinerețe migrând de la un orfelinat la altul) a pus următoarea întrebare unui reporter: „Cum poate cineva să fie victima unui regim care nu a fost declarat oficial drept criminal?” Indiferent de inițiativele civice și lucrările științifice care au accentuat, dezvăluit şi documentat criminalitatea regimului comunist (Regierungskriminalität), până în decembrie 2006 nu a existat nicio declarație oficială din partea statului democratic care să admită ilegalitățile acestei perioade. Conform paradigmei iliesciene, regimul comunist a fost condamnat şi delegitimat odată cu Revoluția din 1989. Astfel, proceduri juridice şi depoziții oficiale nu mai sunt necesare. Pentru a-l parafraza pe Tony Judy, acea mis-memory a comunismului a dus la o mis-memory a anticomunismului.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:29 0:00
Link direct

În România, dar şi în întreaga Europă de Est, subiectul decomunizării a fost unul fierbinte în anii ’90. Pe parcurs însă, odată cu „normalizarea” societăților acestor țări, subiectul a ieşit practic din prim-plan. A revenit mai târziu în discuțiile publice din Polonia (aducând cu el o serie de înverșunate controverse) şi, de asemenea, din România. Trebuie precizat că problema decomunizării nu a figurat în campania electorală a Președintelui Băsescu. Traian Băsescu nu a susținut niciodată ca a fost o victimă a comunismului, nu a pretins niciodată că va conduce procesul de decomunizare. Dinamica dezbaterilor politice însă a catalizat orientarea sferei publice spre reluarea discuției asupra naturii dictaturii comuniste. Apelul inițiat de Sorin Ilieșiu a jucat în acest sens un rol foarte important. În aprilie 2006, când Traian Băsescu a decis formarea Comisiei, el era de acum perfect conștient şi convins de necesitatea acestui demers. Accentuez așadar că a fost vorba de o inițiativă prezidențială, de un gest care demonstrează importanța voinței politice şi curajul unui angajament democratic consecvent. Pentru Traian Băsescu, despărțirea de comunism este indisociabilă de ruptura cu vestigiile politice, morale, şi sociale ale despotismului totalitar.

Din Comisia Prezidențială au făcut parte personalități academice consacrate (istorici, politologi, filosofi, sociologi, etc.) şi figuri marcante ale intelectualității din România (disidenți, deținuți politici, membri ai exilului din perioada comunistă, etc.). Această structură i-a asigurat CPADCR atât credibilitatea morală cât şi pe cea științifică. Mandatul acordat de către președintele Băsescu a fost formulat în Comunicatul de presă din 21 aprilie 2006, dat publicității cu ocazia primei întruniri a CPADCR:

Comisia va examina principalele instituții care au făcut posibilă impunerea şi perpetuarea dictaturii comuniste, metodele care au permis abuzurile, crimele şi fărădelegile dictaturii, încălcările flagrante ale drepturilor omului şi rolul unor personalități politice în menținerea şi funcționarea sistemului totalitar comunist în România. Comisia va releva semnificația acțiunilor de rezistență, opoziție şi disidență, în raport cu sistemul comunist, iar raportul sinteză va examina legătura dintre ideologia şi practicile comunismului în România.

Pe lângă această sarcină științifică, demersul CPADCR a reprezentat şi o evaluare morală a defunctei dictaturi, un punct de plecare pentru o confruntare a trecutului prin intermediul recunoașterii dureroase, dar inevitabile, a crimelor împotriva umanității şi a celorlalte forme de represiune care au caracterizat perioada comunistă în România. Înființarea CPADCR, coroborată cu anterioara înființare a IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România), a fost un pas revoluționar în politica românească post-comunistă: niciunul dintre conducătorii anteriori ai statului român, fostul comunist Ion Iliescu sau anti-comunistul Emil Constantinescu, nu şi-au asumat un asemenea potențial exploziv proiect.

Un indicator al „sensibilităților afectate” de existența şi activitatea CPADCR sunt nesfârșitele campanii declanșate de către cercurile radical-naționaliste şi nostalgic-comuniste împotriva membrilor Comisiei şi în special împotriva președintelui acesteia. Un baraj de abuzuri verbale, incluzând calomnii, injurii şi de multe ori diatribe antisemite au fost de cele mai multe ori contraponderea la eforturile de transparență ale președintelui Comisiei. Cazul României validează afirmația lui Michael Ignatieff conform căreia „liderii pot avea un impact enorm asupra procesului enigmatic prin care indivizii își asumă durerea trecutului propriilor societăți. Liderii pot permite societăților să spună ceea ce este nepronunțabil, să gândească ceea ce este de negândit, să se angajeze pe drumul reconcilierii pe care membrii săi, la nivel personal, nu o pot imagina. Odată cu înființarea CPADCR, președintele României a instituționalizat un instrument fundamental al justiției de tranziție a cărui funcție a fost căutarea adevărului despre trecut fără a apela la practici şi pârghii juridice. El a mandatat o structură organizațională care intră în categoria Comisiilor de Adevăr: Enquetekommission – Comisia de Anchetă.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG