Vladimir Tismăneanu

Extrem de critic s-au pronunțat la adresa Comisiei și a intregului demers Paul Goma, Ionel Cană și Victor Frunză, fiecare cu motivațiile sale. Cum era de așteptat, includerea sau neincluderea cuiva în Comisie a provocat nu puține asemenea reacții. Merita Paul Goma să fie în Comisie? Evident. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat în martie-aprilie 2006 a dus la ruptura relațiilor, odinioară apropiate și cordiale, dintre mine și celebrul disident. Am scris pe larg, a scris și domnia sa, nu voi adânci subiectul. Fostul disident, poetul și jurnalistul Dorin Tudoran (care refuzase cu politețe, din varii rațiuni pe care, dacă și când va dori, le va da publicității, invitația de a face parte din Comisie) a păstrat o atitudine de scepticism constant, uneori chiar acut, care a fost utilizată (probabil fără voia sa) de către cei care doreau sa minimalizeze demersul. Nu a putut veni la ședința Parlamentului din 18 decembrie unde fusese invitat, a trimis un mesaj președintelui Băsescu în care și-a exprimat sprijinul pentru condamnarea dictaturii comuniste. La acel ceas al denigrărilor isterice, în decembrie 2006, Dorin Tudoran nu a făcut parte dintre detractori.

S-a spus că din Comisie n-au făcut parte istorici, ceea ce era o minciună sfruntată (unul dintre membri a fost acad. Alexandru Zub, fost deținut politic). S-a spus că n-am inclus disidenți (altă minciună, a făcut parte Radu Filipescu). Gh. Funar a spus că am comercializat documente, o calomnie ordinară pentru care l-am dat în judecată și am câștigat definitiv procesul. Oameni pe care îi socoteam prieteni au scris despre „comisii de futilitate publică” și au zeflemisit întregul demers în pamflete pe care, poate, le regretă. Dar au existat și vocile celor care au susținut Comisia și Raportul: Fundația „Ioan Bărbuș”, Fundația „Corneliu Coposu”, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Viorel Padina, Dan Tăpălagă, Dennis Deletant, Tom Gallagher, Doru Mărieș, Valeriu Stoica, Dan Pavel, Ion Vianu, Devis Grebu, Mircea Mihăieș, Tudorel Urian, Rodica Culcer, Sever Voinescu, Andi Lăzescu, Ioana Lupea, Doru Baconsky, Cristian Preda, Grigore Cartianu, Mircea Marian, Răzvan Ionescu, Ioan T. Morar, Mihail Neamțu, Steliu Lambru, Cristian Teodorescu, Cristian Ghinea, Dragoș Aligică, Gh. Grigurcu, Angela Furtună, Dan Turturică, Ovidiu Nahoi, Marta Petreu, Caius Dobrescu, Mircea Sevaciuc, Eugen Istodor, Radu Călin Cristea, Gelu Ionescu, N. C. Munteanu, Florin Toma, Cristian Pătrășconiu, Brîndușa Armanca, Horia Ghibuțiu, Magdalena Boiangiu, Octavian Hoandră, Rodica Palade, Andrei Cornea, Andreea Pora, Petre M. Iancu, George Arun, Andrei Oișteanu, Dan C. Mihăilescu, Marius Vasileanu, Doina Jela, Ștefan Niculescu-Maier, Stejărel Olaru, Petru Clej, Liviu Antonesei, Al. Călinescu, Daniel Vighi, Leonard Oprea, Marcel Tolcea și lista este mult mai lungă. Evident, nu menționez aici luările de poziție publice ale membrilor si experților Comisiei.

Din PSD, atât cât îmi pot aminti, doar trei voci s-au auzit în favoarea condamnării comunismului: Cristian Diaconescu, Alin Teodorescu și Vasile Pușcaș. Adrian Severin, cel care propusese cândva Parlamentului European un document în acest sens, a navigat grațios printre stânci fără a lua o poziție fermă. Între patru ochi, mi-a mărturisit că ne susține, la televizor a recitat linia oficială. Mircea Geoană s-a dezis de ceea ce declarase cu câteva săptămâni mai devreme. Nicio mirare, așadar, că la Congresul PSD, Raportul Final a fost condamnat în unanimitate, deși nu fusese dat publicității. Era cu două săptămâni înainte de ședința Parlamentului, membrii și experții Comisiei Prezidențiale mai lucrau încă la concluzii și propuneri. Dar Ion Iliescu și oamenii săi nu mai puteau aștepta. Pe 18 decembrie, la București, avea loc o conferință a Institutului Aspen (branșa românească era condusă de Mircea Geoană). Am fost invitat să particip, am explicat că nu pot întrucât exact în acea zi avea loc sesiunea camerelor reunite ale Parlamentului. Mircea Geoană mi-a răspuns (era, cred, în jur de 1 decembrie) și mi-a spus că va fi prezent împreună cu oaspeții. Decizia impusă de Ion Iliescu l-a făcut să renunțe la planul inițial. Este vorba de același Mircea Geoană care, într-un interviu apărut în 22, în 2005, susținea ideea unei comisii de analiză a dictaturii comuniste și sugera chiar numele meu pentru a o conduce…

Dacă la un moment dat, în luna octombrie 2006, o singură dată, Gabriel Liiceanu (de care mă leagă o minunată prietenie de idei care a început la mijlocul anilor ’70) a exprimat oral, într-o emisiune de televiziune, unele rezerve față de numirea mea, începând din 18 decembrie 2006 a fost unul dintre cei mai consecvenți susținători ai demersului nostru. La fel și Sorin Lavric. Se citează adeseori un articol al dlui Lavric din Adevărul Literar și Artistic (publicat înainte de decembrie 2006), dar se ignoră deliberat cel puțin trei articole ulterioare din România Literară în care filosoful își exprima susținerea totală pentru condamnarea comunismului (nu mai vorbesc despre ceea ce a scris atât de empatic pe marginea cărților mele). În pofida unor divergențe din anii recenți, trebuie să recunosc sprijinul public acordat Raportului de către doamnele Zoe Petre și Lucia Hossu-Longin.

Istoria receptării Raportului este mult mai lungă. N-am făcut decât să schițez aici liniile de forță care au despărțit atunci apele, spre a relua titlul articolului publicat de doamna Doina Jela imediat după 18 decembrie 2006 în Observator Cultural, o publicație care în anii ce aveau să urmeze a suferit transformări pe care nu le voi comenta hic et nunc.

În memoria lui Constantin Ticu Dumitrescu (1928-2008), luptător exemplar pentru adevăr, democrație și libertate.

Amintirile pot fi adeseori incomode. Luminează prea multe schelete din dulap, sunt prea mulți cei care nu au niciun interes „să răscolim trecutul”. În anii din urmă, m-am cam obișnuit cu aceste false argumente. Le consider inconsistente tocmai pentru că înțeleg care le sunt resorturile, cine se ferește de trecut și de ce. Încerc aici un exercițiu de memorie. În aprilie 2006, când a demarat Comisia Prezidențială, eram încă destul de naiv, dar experiența din acel an m-a lecuit. Renașterea democratică a României nu poate avea loc fără adevăr și memorie.

Țin minte că eram la București de Înviere, sărbătoarea creștină a patimilor, mântuirii și renașterii. Venisem pentru anunțarea publică a formării Comisiei Prezidențiale și, la fel de important, pentru discuții cu cei care urmau să lucreze nemijlocit la Raport. Am mers în vizită în acea săptămână la o bună prietenă, văduva unui cunoscut jurnalist. Era prezent la acea cină Constantin Ticu Dumitrescu, președintele AFDPR, membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Ne uitam fără vreun interes special la televizor și deodată aud numele meu rostit cu o patimă greu de înțeles. Nu i-am recunoscut pe cei doi comentatori cu fețele schimonosite de ură. Gazda mi-a spus numele lor. Pe unul îl cunoșteam bine, era Cornel Nistorescu. Pe celălalt nu-l cunoșteam personal, auzisem însă destule despre el. Era Petru Romoșan. După o zi, în seara dinaintea Învierii, mă aflam la Devis Grebu la cină, împreună cu Cristian Teodorescu. Eram convinși că avea să urmeze o bătălie pentru resurecția memoriei.

La Timișoara, în luna mai 2006, în prezența premierului Tăriceanu, Mircea Dinescu (același Dinescu care îl pusese la punct memorabil pe Vladimir Alexe, autorul unui aiuritor text apărut în Ziua, într-un articol cu titlul „Volodea și măgarul antisemit”) găsea de cuviință să facă un dubios haz de Comisie. Dacă nu mă înșală memoria, Marius Oprea, membru al Comisiei, se distra de minune pe scenă. Începea cruciada anti-Băsescu, nimeni mai era cruțat…

Ura pentru Băsescu s-a combinat cu oroarea de condamnarea totalitarismului roșu. Au urmat insultele și pseudo-criticile unor Mihai Pelin, Adrian Păunescu, Dinu Săraru, Vadim Tudor, Ion Coja, Sorin Roșca Stănescu, Vladimir Alexe, Gh. Buzatu, Dan Ceachir, Victor Roncea și câți alții. A urmat un articol al Mirunei Munteanu în Ziua cu titlul „Tismăneanu, comunismul și evreii”. A urmat campania toxică a Jurnalului Național. Protocroniștii impenitenți se regrupau și atacau fără scrupule însăși ideea unei asemenea condamnări. Profesorul Ioan Scurtu, ani de zile custodele inaccesibilelor Arhive Naționale, apropiatul colaborator al lui Ion Iliescu, promotor înfocat al paradigmei național-staliniste de interpretare a istoriei comunismului din România, a comparat activitatea Comisiei cu acțiunile nefaste ale lui Mihail Roller și ale oamenilor acestuia în anii ’50. Apropiatul său colaborator, Corneliu Lungu, directorul Arhivelor Naționale (aflate în subordinea Ministerului de Interne), făcea tot ce putea pentru a ne pune bețe-n roate. A fost nevoie de intervenția ministrului Vasile Blaga pentru a debloca lucrul în arhive. Ulterior, dl Lungu a fost înlocuit cu istoricul Dorin Dobrincu. Acesta a făcut lucruri extraordinare în direcția democratizării accesului la arhive. A fost înlăturat de guvernul Ponta.

Profesorul Daniel Barbu, cu care eram prieten, a făcut numeroase declarații mordante, menite să prezinte acțiunea noastră drept una strict politică, inutilă și chiar absurdă. Evoluția sa de după 2007 a confirmat temerile mele din 2006. Atacurile veneau la început dinspre stânga/dreapta național-stalinistă. În 2007, a ieșit la atac stânga neo-marxistă. Ulterior și-a spus CriticAtac. I s-au raliat foști disidenți și politologi care se declarau susținători ai valorilor liberale. În memoriile sale intitulate Internaționala mea (Polirom, 2012), carte încununată cu numeroase premii, esteticianul (paleo)marxist Ion Ianoși, fost activist al CC al PMR, fost șef de catedră la Universitatea din București în „epoca de aur”, contesta chiar faptul că regimul din România ar fi fost „comunist”. Distincția dogmatică dintre „prima” și „a doua fază” a „noii orânduiri” ar salva onoarea termenului de „comunism”.

Dacă în aprilie 2006 am mai fost invitat la o emisiune a „Antenelor” realizată de Ion Cristoiu, din toamnă am devenit indezirabil. Eram înjurat și ponegrit fără oprire. Ion Cristoiu a publicat un articol care surprindea situația. Titlul era „Vladimir Tismăneanu în ciorba de pe Dâmbovița”. Nu mai conta cine eram eu, important pentru detractori era ca fusesem numit de Traian Băsescu. Pentru Badea, Ciutacu, etc. (Gâdea încă nu apăruse, cred), eram „Clizmăneanu”, „Izmăneanu”, etc. Mihai Pelin s-a întrecut pe sine întrebând dacă Monica Lovinescu a semnat Raportul stând pe un scaun cu rotile. Profesorul Dinu C. Giurescu, cu care fusesem prieten, un cărturar pe care îl invitasem să facă parte din Comisie și refuzase, a întrebat dacă prin condamnarea regimului comunist urmăream să anulăm și actele de căsătorie, divorț ori chiar deces! Istoricul Florin Constantiniu (alt cărturar pe care îl invitasem să facă parte din Comisie) și jurnalistul Cristian Tudor Popescu m-au acuzat că sunt un Pavlik Morozov, un fel de pionier delator care își trimite propriul părinte în lagăr. Petre Roman, cel care, conform propriilor amintiri, citise în tinerețe „scrierile lui Socrate”, a spus că habar n-am de istoria comunismului, iar Ion Iliescu ne-a numit pe cei care am scris Raportul „scribălăi oportuniști”. Fostul ofițer de Securitate Liviu Turcu, rămas în Vest în 1989, a ieșit la atac de câte ori a fost nevoie.