Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Una dintre marile întrebări rămase încă fără răspuns (ori fără un răspuns definitiv) legate de revoluția din decembrie 1989 are de-a face cu procesul înscenat de noua putere împotriva cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Tiranicidul a fost prezentat (probabil justificat) drept împlinirea pe cale judiciară a voinței poporului. Nicolae și Elena Ceaușescu au respins legitimitatea tribunalului militar și au cerut să vorbească în fața „Marii Adunări Naționale”. Au respins apărarea din oficiu care, oricum, era o parodie penibilă a ce-ar fi implicat o asemenea poziție. Președintele completului de judecată a recurs la un limbaj agresiv, umilitor și arogant, menit să dovedească reprezentanților Consiliului FSN, deplasați la Târgoviște să pregătească și supravegheze lichidarea ultimului secretar general al PCR, președintele RSR, comandant suprem al Forțelor Armate, precum și a soției sale, cât de devotat este celor instalați la putere în urma revoltei populare spontane, utilizată și manipulată cinic. O spun cât pot de apăsat: milioanele de români care au ieșit în stradă în acele zile cerând sfârșitul și provocând căderea unui regim criminal și ilegitim aveau dreptate din toate punctele de vedere: politic, moral, social și civilizațional. Sistemul totalitar comunist fusese barbar, represiv și inuman de la început, străin de valorile naționale și opus lor, străin de valorile democratice și opus lor. Asasinarea pseudo-legală a dictatorului era însă altceva. Un stat de drept nu se clădește pe o farsă judiciară.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:05 0:00
Link direct

Generalul Victor Atanasie Stănculescu, membru al CC al PCR ales la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, prim-adjunct al Ministrului Apărării Naționale (specializat în tranzacții cu armament), învestit de Ceaușescu cu conducerea Armatei după sinuciderea generalului Vasile Milea, a fost de fapt regizorul acelui grotesc spectacol, acompaniat de straniul geolog cu pasiuni mistico-oculte Gelu Voican-Voiculescu și de profesorul de socialism științific de la „Ștefan Gheorghiu”, Virgil Măgureanu. Un trio mai mult decât bizar. Faptul că Stănculescu a jucat rolul decisiv în anihilarea fizică a lui Ceaușescu probează fără putință de tăgadă că a fost vorba de o lovitură de stat (din punctul de vedere al instituțiilor care au funcționat în România între decembrie 1947 și decembrie 1989). Voican-Voiculescu și Măgureanu au fost activi în lunile următoare (Măgureanu în anii următori) în acțiunile de neutralizare a societății civile, de decredibilizare a opoziției democratice și de menținere a unui status quo convenabil lui Ion Iliescu și echipei sale perestroikiste.

Nu exista, la 25 decembrie 1989, o bază legală clară pentru acel tribunal. Completul de judecată, procurorul, avocații, erau de fapt marionete puse în acțiune de noii păpușari. Temeiul legal a fost creat a posteriori, abia pe 27 decembrie, și a fost anunțat public de succesorul lui Ceaușescu în fruntea țării, Ion Iliescu. Disidenții, între care Doina Cornea, Ana Blandiana și Mircea Dinescu, care fuseseră cooptați strict simbolic în Consiliul FSN, erau de-acum ignorați și marginalizați. Nomenklatura s-a regrupat cu o viteză fulgerătoare și a luptat să-și păstreze nerușinatele privilegii. Ceaușescu a fost împușcat pentru a scăpa de un martor periculos. Mai mult, procesul cuplului Ceaușescu era menit să prevină procesul regimului comunist. Ceaușescu a trăit și a murit ca un true believer, ca un fanatic comunist. La fel și soția sa. Au murit cântând „Internaționala”.

Generalul Stănculescu nu spunea adevărul atunci când afirma că dacă fostul dictator ar fi fost lăsat în viață, România ar fi devenit teatrul unui cumplit război civil. Iliescu, Brucan, Voican-Voiculescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu au patronat cu toții acel proces macabru, un fals exorcism care nu avea cum să ducă la un catharsis colectiv. Vinovat de numeroase crime, inclusiv cele comise în anii colectivizării forțate, Nicolae Ceaușescu nu a fost judecat pentru aceste fărădelegi, ci în numele unor acuzații fabricate, născocite din rațiuni propagandistice. Nici azi nu este clar de ce a trebuit ucisă Elena Ceaușescu (să nu fiu greșit înțeles, n-am nutrit niciodată vreo urmă de simpatie pentru ea, dar nu despre acest lucru este vorba aici). Victor Stănculescu n-a avut curajul să-i privească în ochi pe cei cărora le jurase credință și pe care i-a trădat fără reticențe. Ion Iliescu n-a avut curajul să se înfățișeze în sordida sală de pseudo-tribunal din prăfuita cazarmă de provincie. Era de-acum ocupat cu împărțirea „plăcintei”.

Ulterior, Mazilu, care era (ori părea a fi) cel mai radical anti-comunist în cadrul juntei ajunsă la putere, s-a despărțit de noii lideri (ori a fost ajutat să se despartă prin informațiile scurse convenabil în presă privind trecutul său de director al Școlii de Securitate). Sângele vărsat de peste o mie de cetățeni pașnici ai României a fost alibiul noii puteri pentru a poza în „emanație” a unui proces revoluționar. În fapt, revoluția a fost confiscată, deturnată și sugrumată. Au trebuit să treacă peste două decenii pentru ca România să ajungă să se confrunte cu acele tulburi momente. Un stat de drept care își ignoră originile, fie ele chiar și atât de controversate, nu este unul robust. O democrație întemeiată pe amnezie și falsificări ale istoriei nu este una credibilă.

Nostalgia comunismului ascunde adeseori o stare de dezabuzare, de insatisfacție legată de lumea post-comunistă. Mulți oameni sunt revoltați de persistența unor rețele clientelar-mafiotice moștenite din vechiul regim ori de apariția altora, nu mai puțin toxice și vicioase. Deci nu toți cei care spun că trecutul comunist a fost acceptabil, ori chiar benefic, ar dori revenirea la timpurile suspiciunii, mizeriei morale și materiale, și ale propagandei imbecilizante. A separa comunismul ca „idee” de practicarea sa în realitate (deci ceea ce eu numesc, pe urmele filosofului polonez Leszek Kołakowski, rolul Diavolului în Istorie) indică o înclinație mistificatoare, un refuz al adevărului și o fugă de responsabilități. Istoria comunismului poate și trebuie să devină obiect de studiu în licee (s-au făcut pași importanți în acest sens). Dar e nevoie de instituirea unor lieux de mémoire, teritorii sacrale care să fie acele memento-uri ce nu pot fi negate, evitate, ocultate, obliterate.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:25 0:00
Link direct

Memoria comunismului trebuie cultivată în spiritul unei asumări și confruntări cu unele perioade traumatice, în care milioane de destine au fost sfărâmate, ruinate, vătămate în numele unor comandamente utopice. Trebuie explicat tinerilor ce a însemnat ideologia comunistă, ce a fost programul de clădire a „Omului Nou”, ce au fost acțiunile de pedagogie negativă (demascările, prelucrările, stigmatizările). Trebuie accentuat faptul că dictatura comunistă s-a întemeiat pe cultul violenței și pe mobilizarea paranoică a resentimentului social. Discursul comunist, cum arăta Gabriel Liiceanu, a fost de fapt o continuă exhortație la ură, la crimă politică. Nu vom avea niciodată destule locuri care să consacre memoria vremurilor de abjecție, dar și pe aceea a rezistenței.

Pe de altă parte, noi nu am dezvoltat îndeajuns la nivelul societății civile rețele de comunicare și presiune care să facă imposibilă resuscitarea discursurilor negaționiste și revizioniste. Nu avem acele mecanisme care să-i rușineze pe neo-culturnicii apologeți ai aberațiilor comuniste. Nu mă refer la măsuri legislative (deși nu mi s-ar părea deloc deplasate, la fel cum există pedepse pentru cei care neagă Holocaustul), ci mai ales la existența unui consens al repudierii trecutului dictatorial ca o catastrofă colectivă. Comunismul a fost un regim anormal, iată un lucru care trebuie mereu explicat și subliniat! Apariția unei cărți precum Iluzia anticomunismului (Chișinău, Ed. Cartier, 2008), în care unii colaboratori persiflează de o manieră cinică și agresivă însăși ideea condamnării comunismului ca regim terorist, criminal și ilegitim, spune mult despre aceste mentalități. Pe de altă parte, existența Școlii de Vară de la Sighet, prezența a sute și sute de tineri în dezbaterile despre comunism, interesul enorm suscitat de republicarea Arhipelagului Gulag al lui Soljenițîn, în 2008, sugerează că, în adâncime, lucrurile nu sunt chiar atât de lipsite de speranță. Important este să catalizăm aceste discuții, să propunem cât mai multe demersuri menite să salveze memoria și să respingem, cu argumente istorice, politologice, filosofice, eforturile de a exonera ideologia comunistă, de a o inocenta și de a vorbi despre un „sâmbure umanist” în inima unui proiect care a fost unul de o barbarie nihilistă egală doar cu aceea nazistă. În acest sens, fenomenul Pitești este doar unul din episoadele extrem de dureroase și traumatice care au marcat serialitatea criminală a comunismului. În Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (Humanitas, 2007) există pagini cât se poate de documentate despre modul de funcționare a acestui infernal experiment.

România post-decembristă a fost dominată de lupta dintre formațiunile doritoare să împlinească dezideratele revoluționarilor anti-comuniști și eforturile de regrupare și revanșă ale nomenclaturii. Lucrurile au evoluat, dar încă nu s-a ajuns la judecarea celor vinovați pentru tenebroasele înscenări din decembrie 1989 (ne întrebăm și acum cine au fost „teroriștii”) și pentru mineriade, mai cu seamă cele legate de bestialitățile din iunie 1990. Tocmai de aceea, consider că discursul președintelui Traian Băsescu din 18 decembrie 2006, în care a condamnat regimul comunist drept ilegitim și criminal, marchează o despărțire a apelor și slujește ca un revelator pentru adevăratele opțiuni din România contemporană. Lucrez împreună cu politologul Marius Stan la o carte (în engleză) despre întreaga experiență a Comisiei Prezidențiale și sunt mai convins ca oricând că o democrație fără memorie este una în gravă suferință. Planul simbolic este extrem de important, însă decomunizarea transcende zona simbolică. Raportul Final nu a închis, nu închide, ci, dimpotrivă, va deschide noi teritorii de investigație. Este „final” numai în sensul în care încheie activitatea unei Comisii. Lupta pentru memorie continuă.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG