Vladimir Tismăneanu

După ce, prin scrisoarea lui Stalin (1931) adresată revistei „Revoluția proletară”, Lenin era criticat pentru că nu-și dăduse seama de pericolul „centrismului” și al „liberalismului putred” generat de conflictul de dinainte de 1914 dintre bolșevici și social-democratia germană, după ce Rosa Luxemburg și Parvus se situaseră în mai multe rânduri de partea menșevicilor în disputele din partid, după ce toate grupãrile nebolșevice din mișcarea muncitorească au fost catalogate, invariabil, ca pepiniere ale trădării, în 1938 s-a realizat „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (bolșevic)”, un Curs scurt redactat de o comisie anonimă. „Cursul scurt” a fãcut carieră – dufuzat în milioane de exemplare, a devenit hrana intelectuală a cetățenilor sovietici.

„Cursul scurt”, apreciază Leszek Kolakowski, nu fixa numai o întreagă schemă a mitologiei bolșevice, legată de Lenin și de Stalin, ci prescria și un ritual și o liturghie detaliate, având un continut distrugător asupra gândirii critice, fixând formule canonice prin falsificarea istoriei și exercitarea unui control absolut de cãtre partid asupra minților.

„Cursul scurt de istorie al PC (b) al URSS” (Kratkii Kurs) a fost scris de fapt de o comisie a CC condusă de Stalin si din care făceau parte ideologi de varf, precum Andrei Jdanov, succesorul lui Serghei Kirov in fruntea organizației Leningrad a partidului, precum și „tinerele speranțe” ale istoriografiei și filosofiei de partid, intre care Piotr Pospelov. In chip ironic, acelasi apologet al stalinismului care a fost Pospelov avea să fie unul dintre principalii autori, din cate se știe, ai „Raportului Secret” in care, la Congresul al XX-lea al PCUS, in februarie 1956, era denunțat ceea ce s-a numit cultul personalitătii lui I. V. Stalin (in rusa, kult licinosti).

In cursul pe care il tin anual la Universitatea Maryland despre ascensiunea si cãderea comunismului in veacul al XX-lea, veacul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare si al religiilor politice cu pretentii redemptive, discut pe larg semnificatia ritualică a „Cursului Scurt”. Statutul sau a fost in miscarea comunistă echivalentul celui al lui „Mein Kampf” in universul ideologic național-socialist. Scris in 1938, in anul procesului lui Nikolai Buharin, publicat oficial in 1939, acest curs consacra „manualizarea” versiunii stalinste a istoriei bolșevismului și era de fapt antipodul scrierilor din exil ale nemesis-ului lui Djugasvili, Lev Davidovici Troțki. Stalin citea cu creionul în mână publicatia troțkistã de exil „Biuleteni opozitii”, tinea in biblioteca sa personală exemplare cu nenumărate insemnări marginale si sublinieri din „Istoria revolutiei ruse”, „Revolutia trădată” și „Scoala stalinistă a falsificării”. Fãrã sã știe aceste detalii, Orwell descrie in „1984” obsesia lui Big Brother legată de scrierile adversarului său exilat, Emanuel Goldstein.

Finalitatea „Cursului Scurt” era așadar negarea cosmologiei politice a bolsevismului originar, intronarea, fãrã drept de apel, a unei istorii ultimative și apodictice, in care faptele erau desfigurate panã la extinctia completă a sensului lor genuin. Stilul personal de scriitură al „corifeului știintei” era ușor de recunoscut. Retorica stalinistă era impregnată de modelul catehistic. ceea ce o făcea cat se poate de accesibilă, mai ales in comparație cu speculațiile abstracte ale lui Marx și infinitele divagații, aproape imposibil de urmărit, ale lui Lenin, mereu in luptă cu o fractiune sau alta. Stalin a redactat (istoricul Jonathan Brent crede că a și scris) capitolul din „Cursul Scurt” dedicat materialismului dialectic și istoric. Ceea ce era frapant tinea de codificarea quasi-mistică a tezelor lui Engels din „Anti-Duhring”, insistența pe modelul triadic de sorginte hegeliană (tezã-antiteză-sinteză), afirmarea universalitãtii contradictiilor (abordare dezvoltată apoi de Mao Zedong) si tăcerea in jurul celei mai subversive legi a dialecticii hegeliene, mentionată de Marx in „Das Kapital”, negarea negatiei ca directie a schimbării. Un alt punct esential pentru Stalin era formularea tranșantă, cu exemple deliberat falsificate din istoria recentă a URSS, a legii „intensificării luptei de clasă pe măsura înaintării in socialism”, rationalizare și legitimare a Marii Terori. Intreaga istorie a bolsevismului era astfel prezentată drept o schemă maniheistă, teologică, soteriologică si teleologică, culminand in chip „legic si obiectiv” în dictatura stalinistă, celebrată drept „forma maximă și desăvarșită a democrației”. Se insinua, in filigran, teza „sfârșitului istoriei”.

Un alt spectru al acestei mis-memory a comunismului este apariția a „două vocabulare, a două standarde de judecare a trecutului”: acela al răului făcut împotriva noastră şi al răului făcut de noi altora. Tony Judt consideră că această practică a fost şi este de fapt un sindrom al întregii Europe postbelice; el îi dă numele de „amnezie voluntară”. În România, cea mai evidentă manifestare a acesteia este negarea Holocaustului, a rolului statului român în exterminarea evreilor. Un alt avatar al său poate fi identificat şi în ceea ce privește trecutul comunist. Unul dintre discursurile dominante după 1989 a fost cel prin care regimul era extras experienței naționale sub pretextul impunerii sale din afară de către Uniunea Sovietică. Astfel, comunismul este perceput drept un lung regim de ocupație în care națiunea a fost victimizată de „ruși” împreună cu aliații lor degenerați, membri înstrăinați de comunitatea națională.

O astfel de master-narrative se bazează pe o trinitatea „ei şi acei vs. noi”. În ultimii ani ea a trecut printr-un proces de rafinare tematică: în perioada sovietizării (aproximativ 1947-1953 şi poate chiar şi 1958-1962) vinovați au fost găsiți cei din așa-zisul „grup de la Moscova” (de exemplu, Ana Pauker, Vasile Luca) şi, uneori, „fiul risipitor” Gheorghiu-Dej (căruia însă i se acordă circumstanțe atenuante datorită re-naționalizării din ultimii ani ai „domniei” sale). Mai departe, perioada Ceaușescu este caracterizată în special prin prisma unei presupuse emancipări patriotice şi a autodeterminării față de Kremlin. Distorsiunile acestei „căi sănătoase” sunt predominant încadrate în cultul personalității lui Ceaușescu. Nu este deloc surprinzător așadar că, în unele cercuri, execuția lui Ceaușescu este percepută nu numai ca sfârșit al comunismului şi al răului produs de acesta, ci şi ca extincție a moștenirii sale. Concluzia acestei gimnastici normalizatoare este similară cu cea a celei analizate anterior. Criminalitatea regimului constă în trecutul său anti-național. Totodată, se consideră că „propășirea” de către acesta a intereselor şi ființei Națiunii poate fi separată de degenerările liderilor săi.

Doresc să afirm că cea mai importantă realizare a Raportului Final al CPADCR, din perspectiva a ceea ce Claus Offe a numit „politica cunoașterii”, a fost denunțarea experienței totalitare comuniste din România drept una „(național) Stalinistă”. Cu alte cuvinte, regimul a fost stalinist de la început până la sfârșit, dar a trecut şi printr-o hibridizare a tezelor marxist-leniniste cu un naționalism organic, etnicist:

„Înfeudat intereselor sovietice, fidel opțiunilor sale staliniste de primă oră, chiar şi după îndepărtarea de Moscova, regimul comunist din România a avut un caracter antinațional, în pofida necontenitelor profesiuni de credință naționaliste. […] Îndărătul ideologiei națiunii socialiste unitare şi omogene se aflau obsesiile monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate cu binecuvântarea liderilor comuniști şi în primul rând a lui Nicolae Ceaușescu”.

Trebuie precizat totuși că, în opinia mea, Raportul realizează o sinteză între ceea ce Richard S. Esbenshade identifică drept principalele două paradigme apărute în fosta Europă de Est, înainte şi după căderea comunismului, de relaționare a memoriei cu identitatea națională. Autorul descrie, pe de o parte, „paradigma Kundera”, conform căreia „lupta omului este una a memoriei împotriva uitării” [amnezia instrumentalizată de stat versus rememorarea în spațiul civic, a fiecărui individ în parte]. Şi, pe de altă parte, „paradigma Konrad”, în care „istoria este iluminarea forțată a memoriei întunecate”, şi care presupune „mlaștina responsabilității împărțite”. Pentru a-l parafraza pe istoricul fascismului italian R.J. Bosworth, în mare parte din istoria României în secolul XX, „timpul în sine a fost rănit”. Examinarea atât a trecutului fascist (şi implicit a contribuției României la producerea Holocaustului), cât şi a celui comunist trebuie să devină un element de coeziune comunitară şi să impună refuzul unei istoricizări comod auto-justificative cu funcție de-responsabilizatoare. Astfel, în concluziile Raportului se insistă asupra echivalenței morale dintre cele două extremisme:

„Extremismul de stânga trebuie respins cu aceeași hotărâre precum cel de dreapta. A nega crimele comunismului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului. La fel cum este intolerabilă evocarea apologetică a crimelor contra umanității comise de regimul Antonescu, considerăm că este de neacceptat proliferarea de busturi şi alte forme comemorative în raport cu activiștii comuniști”.