Vladimir Tismăneanu

Reflectând la asasinarea în masă, din aprilie 1940, a peste 20.000 de soldați și civili polonezi de către NKVD, istoricul Victor Zaslavsky scria:

Masacrul de la Katyń arată în manieră exemplară două aspecte-cheie și interconectate ale domniei totalitare în secolul XX: folosirea sistematică a terorii de masă ca instrument de dominație; și funcția ideologiei de conductor al terorii. Aceste două aspecte au fost cel mai distructive în viețile victimelor. ...Tentativa de a construi o nouă societate cu ajutorul metodelor „științifice” de igienă socială și „epurarea” „contagiunii burgheze” unesc regimurile totalitare ale secolului XX. ...Încă de la început, ele au căutat să-și atingă scopul eliminării nu doar a oponenților politici, ci a întregilor grupuri sociale damnate de propria lor existență, „dușmanii obiectivi” și „dușmanii poporului”. ...Așa cum Auschwitz a devenit simbolul „purificării etnice”, tot așa poate servi masacrul de la Katyń ca simbol al „purificării de clasă”. (vezi V. Zaslavsky, Class Cleansing: The Massacre of Katyn, New York: Telos Press, 2008).

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:50 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Istoricul Robert Gellately citează o amintire a uneia din secretarele lui Hitler: „Vom câștiga acest război pentru că luptăm pentru o idee și nu pentru capitalismul evreiesc care îi animă pe soldații dușmanilor noștri. Doar Rusia este periculoasă, pentru că Rusia luptă cu același fanatism ca al nostru pentru propria ei viziune despre lume. Dar binele va învinge, nu îi este rezervat nimic altceva”. (vezi cartea sa, Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe, New York: Vintage, 2008) Cele două mișcări totalitare s-au opus esențialmente și ferm valorilor, instituțiilor și practicilor democratice. Karl Dietrich Bracher spunea cândva, extrem de memorabil, că „ele sunt copiii epocii democrației”. În forma lor cea mai avansată, în Uniunea Sovietică și Germania, leninismul și fascismul au reprezentat „un atac feroce și o alternativă înspăimântătoare la modernitatea liberală”. Experiențele lor simultane le-au plasat într-o „ ‚intimitate negativă’ în contextul european al ‚războiului și revoluției’”. Vezi și articolul „Mutual Perceptions and Projections. Stalin’s Russia in Nazi Germany: Nazi Germany in the Soviet Union”, semnat de Katerina Clark și Karl Schlögel, în volumul editat de Michael Geyer și Sheila Fitzpatrick, Beyond Totalitarianism. Autorii discută această zonă de intersecții și experiențe comune în cazul Germaniei naziste și al Uniunii Sovietice, dar insistă că „nu există nicio conexiune Berlin–Moscova fără Roma și niciun discurs ruso-german fără fascismul italian”. Acestea au fost locurile experienței istorice sincronizate a unei întregi epoci.

Bolșevismul nu poate fi înțeles fără asumarea rolului covârșitor al lui Lenin. Stalin a fost, într-adevăr, beneficiarul unui sistem pe care Lenin l-a imaginat și dezvoltat. În absența ideologiei, aceste regimuri ar fi rămas tiranii tradiționale. A fost tocmai pretextul ideologic cel care l-a făcut pe Lenin să se angajeze în nesăbuita lui tentativă de a transforma radical societatea. Pe urmele sale, Stalin a urmat aceeași agendă atot-transformatoare: natură, știință, limbă, toate trebuiau să fie subordonate scopului sacrosanct. Același patos ideologic, impermeabil fără urmă de îndoială ori auto-reflexivitate, a animat viziunile amăgitoare ale lui Hitler despre războiul rasial global. În acest sens, a se vedea și lucrarea esențială a lui Richard Overy, The Dictators. Hitler’s Germany and Stalin’s Russia (London: Penguin Books, 2005). Odată ce aceste mișcări politice și-au construit viziunea asupra modernității pe principiul unei comunități alese și purificate, traversarea deșertului istoriei de la întuneric la lumină, nu mai putea exista decât o singură soluție pentru acei care au eșuat să se califice pe criteriile lor de ansamblu: excizia.

Același Molotov a explicat represiunea împotriva familiilor celor epurați, executați, deportați, sau asasinați ca pe o acțiune profilactică: „trebuiau să fie izolați. Altfel, ei ar fi răspândit tot felul de nemulțumiri, iar societatea ar fi fost infectată cu un anumit grad de demoralizare”. Pentru acest episod, vezi cartea lui Orlando Figes, The Whisperers: Private Life in Stalin’s Russia (New York: Metropolitan Books, 2007). Cazul lui Molotov este în mod particular enigmatic în privința loialității față de partidul-stat versus loialitatea față de propria familie. Soția sa, Polina Jemciujina, a fost acuzată de sionism și cosmopolitism în 1949. Când Politburo-ul s-a întrunit să-i decidă acesteia soarta, Molotov a îndrăznit să se abțină de la vot. Câteva zile mai târziu, el și-a cerut scuze pentru comportament, preamărind pedeapsa „binemeritată” decisă de mama Rusie pentru soția sa. A urmat divorțul de Polina și, deci, loialitatea de neclintit față de Stalin. După moartea dictatorului, ea s-a întors din deportare. S-a recăsătorit cu Molotov și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Jemciujina nu și-a criticat niciodată soțul și nu a denunțat niciodată public regimul sângeros al lui Stalin. Se poate spune că a fost chintesența „tovarășei de viață și de luptă”, așa cum obișnuiau soțiile magnaților comuniști să-și spună...

Embed Răspândește

Lideri, fanatism și exterminism

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:15 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

În anii ’30, stalinismul a făcut din antifascism unul din pilonii propagandei sale, seducând intelectuali și reușind să galvanizeze mișcări de rezistență de pretutindeni. Însă atât comunismul, cât și fascismul au detestat și denunțat liberalismul, democrația, parlamentarismul ca forme de degradare a adevăratei politici, una care ar transcende orice diviziuni prin consacrarea comunităților perfecte (fără clase sau unificate rasial). Ideologii fundamental ateiste, comunismul și fascismul și-au ambalat obiectivele politice în discursuri pretins emancipatoare. Erau de fapt religii politice care visau să elibereze individul de orice impoziții presupuse de morala și legalitatea tradiționale. Alternez uneori conceptele de „totalitarism” și „religie politică” pentru că eu consider că acești doi termeni au funcții complementare. Asemeni lui Philippe Burrin, cred că „totalitarismul lămurește mecanismul puterii și formele de dominare, în timp ce religia politică țintește la sistemul de credințe, ritualuri și simboluri care stabilesc și articulează această dominație. Totalitarismul accentuează modernitatea fenomenului, în special tehnicile de putere, în timp ce religia politică atrage atenția asupra unei perspective de lungă durată și unui sediment istoric și o reaplicare modernă a unor fragmente de cultură religioasă în scopuri politice” (vezi articolul lui P. Burrin, Political Religion: The Relevance of a Concept).

În universul acestor mișcări politice, demonizatul inamic a purtat numele celor care au refuzat, respins, sau pur și simplu nu s-au calificat pentru șansa iluminării propovăduită de scripturile de partid. Cât privește cazul totalitarismului de stânga, Igal Halfin vine cu o excelentă formulare: „Apoteoza istoriei comuniste –umanitatea ținându-se de mână și mărșăluind către un paradis fără clase– nu poate fi astfel disociată de tentativa sistematică a lui Stalin de a-i elimina pe cei care au atins bunăstarea marxistă, dar au refuzat să se adape din ea”. (vezi introducerea lui Halfin la volumul editat de el însuși, Language and Revolution: Making Modern Political Identities, London: Frank Cass, 2002)

Explicațiile psihologice și psihopatologice pentru aceste regimuri unice în criminalitatea lor nu sunt suficiente: în timp ce Stalin și Hitler erau indiscutabil mânați de impulsuri paranoid exclusiviste și exterministe, ar fi mai greu să-l considerăm pe Lenin drept un individ dezechilibrat psihic. Până și un critic vehement al bolșevismului precum filosoful existențialist creștin Nikolai Berdiaev l-a văzut pe Lenin ca pe o personalitate paradoxală, un revoluționar antidemocratic și neo-iacobin, dar totuși un individ îngăduitor, animat de setea pentru egalitate și chiar de o pasiune pentru libertate. Mergând dincolo de comparațiile deja trasate între Hitler și Stalin, este important să-l aducem pe Lenin în poveste ca principalul arhitect al dictaturii bolșevice, adevăratul fondator al sistemului numit Gulag.

În opinia mea, secolul XX a fost într-adevăr secolul lui Lenin: prin crearea, în 1903, a Partidului bolșevic, o formațiune politică inedită, în fapt o instituție politică fără precedent, el a zguduit în mod decisiv și din temelii practica social-democrată și a propus o nouă gramatică revoluționară. Lenin a fost un doctrinar în transă, de sorginte iacobină, convins că partidul lui de avangardă este menit de către o istorie definită cvasi-religios să-și atingă scopurile și să fericească umanitatea pentru totdeauna, indiferent de costurile umane aferente. Costurile au fost, într-adevăr, înfiorătoare, sfidând capacitatea noastră de reprezentare. Asemeni lui Maximilien Robespierre, Lenin era obsedat de stabilirea unei comunități de militanți depersonalizați, de revoluționari ascetici de profesie pentru care nu existau valori mai înalte ca servirea cauzei revoluționare. (vezi și Ruth Scurr, Fatal Purity: Robespierre and the French Revolution, New York: Metropolitan Books/Henry Holt, 2006)

Fanatismul ideologic, amestecat cu resentimentul obsesiv, explică ambițiile distructive ale lui Lenin. Vladimir Ilici nu a fost doar fondatorul propagandei politice, preotul suprem al unei noi escatologii ori întruparea omniscientă, infailibilă a partidului, ci și demiurgul sistemului de concentrare și apostolul terorii universale. Un bolșevic autentic, Martin Latsis, unul din liderii Ceka, spunea în 1918: „Nu purtăm război cu persoane individuale. Noi exterminăm burghezia ca clasă. În timpul anchetei, nu căutăm probe care să ateste că acuzatul a acționat prin faptă sau prin vorbă împotriva puterii sovietice. Primele întrebări pe care trebuie să le pui sunt: cărei clase îi aparține persoana? Care este originea sa? Care îi sunt educația și profesia? Și tocmai aceste întrebări trebuie să determine soarta celui acuzat”. (vezi Robert Gellately, Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe, New York: Knopf, 2007)

Tot în același mod a perceput și Hitler războiul cu Uniunea Sovietică și democrațiile occidentale: ca pe o cruciadă ideologică menită să distrugă un inamic dezumanizat ideologic. (vezi și Jeffrey Herf, The Jewish Enemy: Nazi Propaganda During World War II and the Holocaust, Cambridge: Harvard University Press, 2006).