Pe lângă faptul că oferă o analiză aprofundată a mecanismelor puterii şi represiunii, Raportul Final a numit şi principalii responsabili pentru răul provocat de regimul comunist. Documentul nu stigmatizează vreun grup anume, scopul său nu este unul inchizitorial. Obiectivul său este de a spune adevărul pentru a-i identifica pe cei vinovați de crime şi încălcări ale drepturilor omului. Priscilla Hayner caracterizează excelent acest mandat: „acolo unde dreptatea este improbabilă în curțile de judecată, o comisie îndeplineşte funcţia esenţială de învinovăţire publică (public shaming) a celor care au coordonat şi au fost implicaţi în atrocităţi”.
În acest sens, afirm că CPADCR a revitalizat principiul responsabilizării, fundamental supravieţuirii democraţiei. Ținând cont de situația politică din România, nu pot decât să reamintesc memorabila formulă propusă de preşedintele chilian Patricio Aylwin în momentul înfiinţării Comisiei Retting: justiţie în limitele posibilului (justicia en la medida de lo posible). Până la urmă, acțiunea moral-simbolică este una dintre cele patru forme de justiţie retributivă (alături de cea criminală, noncriminală şi de cea compensatorie). În mod natural, a existat în ultimii aproape trei ani un imens fond de aşteptare care, din cauza situației politice din România, nu a fost decât parțial satisfăcut. Incapacitatea legislativă şi lipsa voinţei de asumare a trecutului din partea majorităţii clasei politice au produs o regretabilă confuzie asupra menirii, funcţiilor, obiectivelor şi mandatului CPADCR. În lucrarea „Pieces of the Puzzle”, Charles Villa-Vicencio enumeră tranşant şi clar posibilităţile şi imposibilităţile unei Comisii de Adevăr. Pe de o parte, aceasta poate:
„să rupă tăcerea legată de încălcările masive ale drepturilor omului; să contracareze negarea unor astfel de încălcări şi astfel să ofere o recunoaştere oficială a naturii şi dimensiunii suferinţelor oamenilor; să ofere baza pe care să se dezvolte o memorie comună care ia în considerare complexitatea diverselor experienţe personale; să creeze o cultură a responsabilizării; să creeze un spațiu în care victimele să-şi împărtăşească sentimentele şi emoţiile prin intermediul istorisirii poveştilor personale fără limitările procedurale şi legale caracteristice curţilor de judecată; să aducă comunităţi, instituţii şi sisteme în faţa judecăţii morale; să contribuie la dezvăluirea cauzelor, motivelor şi perspectivelor asupra atrocităţilor din trecut; să ofere importante forme simbolice de memoralizare şi compensare; să iniţieze şi să sprijine procesul de reconciliere, recunoscând că acest lucru necesită timp şi voinţă politică; să ofere un spaţiu public în care să fie abordate problemele care au adus țara în conflict.”
O Comisie de Adevăr nu are capacitatea însă de a „impune pedepse proporționale cu crimele comise; a asigura remuşcarea din partea făptaşilor şi reabilitarea lor; a garanta faptul că victimele se vor reconcilia şi îi vor ierta torționarii lor; a trata în mod exhaustiv toate aspectele ce privesc violența din trecut; a descoperi tot adevărul despre atrocităţi şi de a răspunde la toate întrebările cruciale ce ţin de investigarea acestuia; a reuşi să ofere tuturor victimelor şansa de a-şi povesti suferinţele; a garanta că toate victimele vor reuşi să găsească împăcarea (closure) ca rezultat al acestui proces; a corecta inegalităţile existente între cei care au beneficiat de pe urma regimului criminal şi cei care au fost exploataţi de acesta; a garanta că cei nemulțumiți de amnistii şi de natura sau gradul dezvăluirii adevărului nu vor continua să ceară pedepse şi răzbunare.”
Concluzia care rezultă din cele două enumerări este aceea că o Comisie de Adevăr, aşa cum consider că de fapt a fost şi CPADCR, este un instrument de mediere între construirea statului post-dictatorial legitim şi finalizarea, ori măcar demararea, actului judiciar.