Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Pe lângă faptul că oferă o analiză aprofundată a mecanismelor puterii şi represiunii, Raportul Final a numit şi principalii responsabili pentru răul provocat de regimul comunist. Documentul nu stigmatizează vreun grup anume, scopul său nu este unul inchizitorial. Obiectivul său este de a spune adevărul pentru a-i identifica pe cei vinovați de crime şi încălcări ale drepturilor omului. Priscilla Hayner caracterizează excelent acest mandat: „acolo unde dreptatea este improbabilă în curțile de judecată, o comisie îndeplineşte funcţia esenţială de învinovăţire publică (public shaming) a celor care au coordonat şi au fost implicaţi în atrocităţi”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:44 0:00
Link direct

În acest sens, afirm că CPADCR a revitalizat principiul responsabilizării, fundamental supravieţuirii democraţiei. Ținând cont de situația politică din România, nu pot decât să reamintesc memorabila formulă propusă de preşedintele chilian Patricio Aylwin în momentul înfiinţării Comisiei Retting: justiţie în limitele posibilului (justicia en la medida de lo posible). Până la urmă, acțiunea moral-simbolică este una dintre cele patru forme de justiţie retributivă (alături de cea criminală, noncriminală şi de cea compensatorie). În mod natural, a existat în ultimii aproape trei ani un imens fond de aşteptare care, din cauza situației politice din România, nu a fost decât parțial satisfăcut. Incapacitatea legislativă şi lipsa voinţei de asumare a trecutului din partea majorităţii clasei politice au produs o regretabilă confuzie asupra menirii, funcţiilor, obiectivelor şi mandatului CPADCR. În lucrarea „Pieces of the Puzzle”, Charles Villa-Vicencio enumeră tranşant şi clar posibilităţile şi imposibilităţile unei Comisii de Adevăr. Pe de o parte, aceasta poate:

„să rupă tăcerea legată de încălcările masive ale drepturilor omului; să contracareze negarea unor astfel de încălcări şi astfel să ofere o recunoaştere oficială a naturii şi dimensiunii suferinţelor oamenilor; să ofere baza pe care să se dezvolte o memorie comună care ia în considerare complexitatea diverselor experienţe personale; să creeze o cultură a responsabilizării; să creeze un spațiu în care victimele să-şi împărtăşească sentimentele şi emoţiile prin intermediul istorisirii poveştilor personale fără limitările procedurale şi legale caracteristice curţilor de judecată; să aducă comunităţi, instituţii şi sisteme în faţa judecăţii morale; să contribuie la dezvăluirea cauzelor, motivelor şi perspectivelor asupra atrocităţilor din trecut; să ofere importante forme simbolice de memoralizare şi compensare; să iniţieze şi să sprijine procesul de reconciliere, recunoscând că acest lucru necesită timp şi voinţă politică; să ofere un spaţiu public în care să fie abordate problemele care au adus țara în conflict.”

O Comisie de Adevăr nu are capacitatea însă de a „impune pedepse proporționale cu crimele comise; a asigura remuşcarea din partea făptaşilor şi reabilitarea lor; a garanta faptul că victimele se vor reconcilia şi îi vor ierta torționarii lor; a trata în mod exhaustiv toate aspectele ce privesc violența din trecut; a descoperi tot adevărul despre atrocităţi şi de a răspunde la toate întrebările cruciale ce ţin de investigarea acestuia; a reuşi să ofere tuturor victimelor şansa de a-şi povesti suferinţele; a garanta că toate victimele vor reuşi să găsească împăcarea (closure) ca rezultat al acestui proces; a corecta inegalităţile existente între cei care au beneficiat de pe urma regimului criminal şi cei care au fost exploataţi de acesta; a garanta că cei nemulțumiți de amnistii şi de natura sau gradul dezvăluirii adevărului nu vor continua să ceară pedepse şi răzbunare.”

Concluzia care rezultă din cele două enumerări este aceea că o Comisie de Adevăr, aşa cum consider că de fapt a fost şi CPADCR, este un instrument de mediere între construirea statului post-dictatorial legitim şi finalizarea, ori măcar demararea, actului judiciar.

Iluzii hermeneutice și masacre reale
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:58 0:00
Link direct

Poate un tânăr de azi pricepe, poate cuprinde şi surprinde drama acelei „căderi la partid”, cum o numea Belu Zilber, a renunțării la rațiunea critică, ori, cum scriam în cartea mea Mizeria utopiei, a auto-emasculării spiritului autonom? Eu cred că da, dovadă scrierile unor Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Marius Stan, Ioan Stanomir, Cristian Vasile şi, evident, pot da şi alte nume. Pot da exemplul colegului meu de la Universitatea Maryland, istoricul Piotr Kosicki, ori ale unor autori remarcabili, precum David Brandenberger, Jochen Hellbeck, Jan Plamper. Empatia (Einfühlung), intropatia, capacitatea de transpunere în situațiile psihologice explorate, adeseori situații-limită, sunt șansa şi premisa unei asemenea întreprinderi. La fel în direcția analizei demitizării, a rupturii cu dogma, există tineri care au scris şi scriu lucruri excelente. Să-l amintesc, de pildă, pe cehul Michal Kopecek.

Ion D. Sîrbu a fost un idealist, un hegelian îndrăgostit de filosofia lui Blaga, sedus de făgăduința egalitară a marxismului, un spirit rebel, un artist, era ceea ce Kołakowski numea bufonul, se situa la antipodul încruntaților clerici ai partidului, deci nu putea fi un aparatcik. Ontologic, I.D. Sîrbu nu putea fi obtuz. Revin la Koestler care făcea distincția dintre yoghin şi comisar. Ori la Camus, cu a sa disjuncție dintre revoltat şi revoluționar. I.D. Sîrbu, asemenea unor Attila Jozsef ori Paul Nizan, să spunem, era un revoltat, un partizan al justiției sociale, un moralist rătăcit într-o lume amorală, nu se putea împăca, sub nicio formă, cu profitocrația comunistă. Îl dezgusta orice formă de oportunism, de parvenitism, de conformism. Nu cred însă că putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, impecabil, neprihănit, imaculat, de experiențele concrete, cu crimele în masă, cu genocidul social, cu Gulagul. Marx a spus că practica e criteriul adevărului. Spunea Adorno: „Îndepărtarea de concret umilește”. Nu e oare onest să judecăm aplicarea utopiei comuniste respectând îndemnul fondatorului a ceea ce Gramsci numea filosofia praxisului? Nu-l bastardizăm oare pe Marx însuși încercând să ne imaginăm un marxism de eprubetă, cristalin, total diferit de marasmul şi supliciile istoriei reale? Mi se pare că aceasta ar fi implicația tezei lui Ion Ianoși despre „vinovații fără vină”. M-am întrebat adeseori dacă oameni precum Ion Ianoși i-au citit pe Raymond Aron şi pe Isaiah Berlin, ca să nu mai vorbesc de Hannah Arendt…

Eu sunt dintre aceia care nu acceptă analogia (pentru mine facilă şi specioasă) între Marx şi Nietzsche. Sigur, au fost amândoi gânditori planetari, au prefigurat, în scrierile lor, iminența unei revoluții apocaliptice, răsturnarea tuturor valorilor. Dar la Marx era vorba de o revoluție materială, concretă, la Nietzsche de una spirituală. Pentru Marx, arma criticii şi critica armelor erau întruchipările aceluiași gigantic spasm social. Nu spun că din Marx se deduce automat universul concentraționar, ar fi o absurditate, un simplism inacceptabil. Dar există la Marx un cult al violenței istorice combinat cu legitimizarea terorii în numele scopurilor ultime, presupus altruiste şi curate. Celor care, asemenea unui Gianni Vattimo, propun „comunismul hermeneutic”, diferit de cel istoric, li se poate răspunde că nu fac decât să repete iluziile altor vremuri, ignorând, cu metafizică superbie, the killing fields ale unui secol mai sângeros decât oricare altul. Cred că așa ar fi răspuns I.D. Sîrbu eforturilor de „retestare a ipotezei comuniste”…

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG