Vladimir Tismăneanu

Embed Răspândește

Reconciliere și remușcare

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:03 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Centrul atenției reconstitutive în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România a fost individul cu ale sale drepturi inalienabile. Membrii CPADCR au refuzat impunerea vinovăției colective şi nu au prescris în recomandările documentului său vreo pedeapsă de aceeași natură (colectivă). Ion Iliescu, aparatcik impenitent, s-a opus vehement Raportului, încă înainte de a-l fi citit. I-au ținut isonul șefii PSD (mai ales Mircea Geoană), precum şi delegații la Congresul acestui partid care au votat, probabil în orb, o Rezoluție care condamna „utilizarea politică” a dezbaterii despre regimul comunist. Avem de-a face în această situație cu o teribilă ironie: Raportul omagiază victimele comunismului şi oricine a studiat un pic de istorie rusă sau istorie est-europeană, sau chiar istorie europeană, știe că primele victime ale partidului comunist din Rusia nici măcar nu au fost partidele politice clasice, tradiționale, ci menșevicii, socialist-revoluționarii şi anarhiștii. Iar printre primele victime ale comunismului est-european, inclusiv în România, au fost social-democrații.

Partidul lui Ion Iliescu face parte din Internaționala Socialistă. Oricine a studiat un pic istoria Germaniei știe că, după ce Buchenwald a fost un lagăr de concentrare pentru comuniști şi social-democrați în timpul Germaniei naziste, la instaurarea dictaturii în RDG a devenit un lagăr de concentrare pentru aceiași social-democrați, adică cei care au refuzat să accepte dictatul totalitar al lui Stalin şi al lacheilor săi. Spre a relua sintagma lui Milan Kundera despre Gustáv Husák, Iliescu este un „președinte al amneziei”. Vrea ca noi să uităm şi asta ar fi pentru el şansa de a obține ceea ce el numește reconciliere națională. Într-un interviu din Chronicle of Higher Education, îl numeam un „Deng Xiaoping al României” (evident, mă refer la represiunea din Piața Tiananmen, la mineriade, și la capacitatea spectaculoasă de supraviețuire politică a liderului chinez şi a emulului său român). Problema pe care Ion Iliescu a refuzat să şi-o pună în timpul mandatelor sale poate fi formulată astfel: cum poate avea loc reconcilierea, atât timp cât autorii crimelor continuă să se bucure de privilegii şi își sfidează fostele victime fără nicio urmă de remușcare?

Mă gândesc la oameni care au fost găsiți vinovați în Raport de crime împotriva umanității, foști membri în ultimul Comitet Executiv al lui Ceaușescu, direct implicați în decizia de a folosi violența împotriva demonstranților în Timișoara şi București. Unul dintre aceștia, Ion Dincă, fost secretar al CC al PCR şi prim-vicepremier, mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, a fost înmormântat, după apariția Raportului, în ianuarie 2007, cu onoruri militare, fiind general politic în armata comunistă română (responsabilii pentru această gafă au fost ulterior demiși). Marius Oprea, în calitate de președinte al IICCR, a propus atunci un proiect legislativ prin care „pensiile securiștilor, mai exact ale celor împotriva cărora există decizii definitive de poliție politică, ar urma să fie reduse până la nivelul pensiilor pentru muncitorii necalificați. [...] se va opta pentru pensiile muncitorilor necalificați, întrucât cei vizați sunt foștii torționari, a căror meserie nu era nici în perioada comunistă, nici acum în nomenclator. IICCR va propune ca fondurile obținute în urma reducerii pensiilor foștilor securiști să fie alocate victimelor regimului comunist.” Acțiunea lui Marius Oprea a fost conformă uneia dintre recomandările făcute de Raport (secțiunea III „Legislație şi justiție”, p. 637).

După aproape doi ani, acest proiect a părut complet îngropat din lipsă de voință politică a majorității membrilor parlamentului. Trebuie notat faptul că atunci când a fost promovată, partidul sub egida căruia a fost propus, PNL, se afla la guvernare. Un alt demers care a dispărut în clarobscurul politico-judiciar al României este demararea, de către IICCR, a procedurii de trimitere în judecată a 210 comandanți de penitenciare comuniste. Ei au fost „acuzați că au folosit sistemul de detenție ca principal instrument de realizare a politicii de extremism social pentru categorii largi de persoane”, faptele lor putând „constitui şi obiectul unor infracțiuni distincte, cum ar fi omorul deosebit de grav”.

Un alt eveniment conform recomandărilor din concluziile Raportului a fost numirea lui Dorin Dobrincu (membru al CPADCR, unul dintre autorii Raportului şi coordonator al CPCADCR) în funcția de director al Arhivelor Naționale ale României. La puțin timp după numirea în funcție, el a cerut desecretizarea întregii arhive a fostului CC al PCR.

Când vorbim despre Comisia Prezidențială, este inevitabilă întrebarea: poate fi un asemenea proiect etichetat drept componentă a ceea ce Adam Michnik a numit „mantra anti-comunismului” post-comunist. Michnik echivalează anumite forme de anticomunism, în special din Polonia, cu antifascismul formal al perioadei cominterniste şi post 1945, în sensul că acesta poate fi doar o formă a cărei fond real este motivat de răfuieli politice sau de intenții neo-autoritare. El afirmă ca „anticomunismul, precum antifascismul, nu este în sine o validare a justeții unei poziții. Vechea minciună – cea a comuniştilor încheindu-şi conturile cu fasciştii – a fost înlocuită cu o minciună nouă: anticomuniştii încheindu-şi conturile cu comuniştii [...] Dezbaterea asupra comunismului a devenit, prin intermediul şantajului şi discriminării împotriva duşmanilor politici, un instrument în lupta pentru putere.”

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:07:51 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

În România, condamnarea regimului comunist s-a făcut din prisma reconcilierii, consensului, reformei, a clarificării şi a asanării trecutului. Acest act simbolic nu a fost instrumentalizat în favoarea duşmanilor politici ai preşedintelui Băsescu şi nu a fost folosit pentru reabilitarea vreunei mişcări xenofobe şi/sau anti-democratice din perioada pre-comunistă (de tipul Endecjei lui Roman Dmowski în Polonia). Din aprilie 2006 şi până în prezent, o parte a mass-media româneşti a operat un adevărat abuz al lui Michnik. S-a ajuns ca persoane cu biografii politice personale mai mult decât îndoielnice, precum Ion Iliescu, Adrian Năstase, Adrian Severin, etc., să se folosească de scrierile fostului disident polonez pentru a-şi justifica impenitența, amnezia şi oportunismul. Doresc să precizez în mod tranşant că, în opinia mea, ceea ce îl îngrijorează pe Michnik este radicalismul neo-iacobin, rigorismul vindicativ, mai ales când acesta este trâmbițat de cei care nu au scos o vorbă contra comunismului înainte de colapsul acestui sistem (ori uneori au şi colaborat euforic). Îl exasperează les enragés, pe care îi suspectează de dublă contabilitate morală, de fariseism şi chiar de aventurism iresponsabil. Nu se opune însă, din câte înțeleg eu, ideii de justiție morală. În mod cert, este un adversar ireconciliabil al amneziei. Poate cea mai pertinentă şi profundă interpretare a ideilor lui Michnik o oferă H.-R. Patapievici:

„În impopularele opțiuni etice asumate de Adam Michnik simți camaradul încarcerat care nu a trădat niciodată. Or, cine a trecut pe acolo ştie că un singur lucru te poate salva de la trădare, în ceasul cel greu: iubirea. O iubire mai mare decât orice idee. Ei bine, în numele acestei iubiri şi-a luat Adam Michnik libertatea de a-i provoca pe toți cei care şi-au făcut o profesie din confuzia între revanşă (poate dreaptă) şi justiție (poate justificată). A ales calea cea mai grea, pentru că, simțim asta la el, a iubit cel mai mult”.

Michnik susține, aşadar, o viziune anti-utopică, anti-absolutistă, anti-monopolistă în planul gândirii, o perspectivă umanistă, rațională şi plină de compasiune pentru victime atunci când se discută chestiunea esențială a filosofiei politice contemporane: relația dintre adevăr şi minciună, dintre libertate şi barbarie, dintre bine şi rău în aventura politică a modernității. Reverberațiile trecutului sunt parte din polemicile contemporane şi definesc viziunile concurente asupra viitorului. În mod evident, raportarea față de trecut provoacă de multe ori conflicte deschise între actori politici care se identifică cu una dintre interpretările asupra istoriei naționale care se află în competiție. În recenzia sa la cartea lui Jan T. Gross „Fear”, David Engel afirmă:

„Nimic din ceea ce Gross sau oricine altcineva afirmă despre comunitatea poloneză în 1946, 1941 sau oricare an al ultimelor şase decenii nu reflectă sub nicio formă în mod necesar natura comunității prezente. Acest lucru este desigur posibil doar dacă ființa națională poloneză este transmisibilă prin laptele mamei de la o generație la alta. Sau, este posibil în cazul în care comunitatea contemporană se încăpățânează să apere valori presupuse de evenimentele acelor ani. În acest context, atât Fear cât şi orice altă carte de istorie pot fi legitim prezentate sau citite drept modalități de autoexaminare a prezentului numai în baza faptului că ele îşi provoacă contemporanii să se întrebe dacă încă sunt ataşați valorilor denunțate în astfel de lucrări”.

Dezbaterile postcomuniste asupra trecutului indică faliile şi tensiunile ideologice contemporane. O asemenea situație confirmă concluzia lui Jürgen Habermas conform căreia folosirea publică a istoriei (public use of history) este un antidot împotriva uitării, negaționismului şi distorsiunilor partizane. Folosirea publică a istoriei „reînnoieşte permanent şi continuu rememorarea colectivă în psihicul individual, generând astfel un mediu propice dezvoltării solidarității pe baza anamnezei.”

Abordarea Raportului asupra categoriei de „făptaş” (perpetrator) este orientată asupra a trei categorii, fiind specifică în contradistincție cu o condamnare generalizată, pe care i-o pretind detractorii documentului. Conform Cosminei Tănăsoiu, în textul CPADCR pot fi identificați: „cei vinovați pentru miile de morți şi deportați; cei vinovați de anihilarea disidenței din diaspora; şi cei vinovați de îndoctrinarea populației” (aici încadrându-se şi personaje precum Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu). În plus, în Raport este semnalată şi vina celor care după 1989 au manipulat şi obturat trecutul pentru a se menține la putere şi pentru a reproduce, într-o „democrație originală”, nefastele structuri şi grupuri de interese ale ultimului deceniu al partidului-stat. Istoria țării de după 1989, cu gravele ei momente de ‚anarhie controlată’ (mineriade sau jocurile piramidă), cu cvasi-falimentul economic de până în 1999, caracterizată fiind de o generalizată retardare infrastructurală, consider că justifică afirmațiile ultimei secțiuni a capitolului III al Raportului. Astfel, în concluziile la analiza desfăşurării, semnificaţiei şi consecințelor revoluției din 1989 se declară:

„În primii lor ani la putere, succesorii lui Ceauşescu şi-au apărat pozițiile hegemonice recurgând la manipulare, corupție şi constrângere. Aceasta nu a reprezentat, însă, o încercare de a restaura comunismul. [...] elementului esențial al revoltei spontane de jos i s-a alăturat regruparea nomenklaturii şi preluarea puterii, prin aranjamente de culise, de către grupuri şi persoane din eşaloanele secundare ale vechiului regim (partid, UTC, Securitate, Armată, Procuratură). Acest lucru ne determină să subliniem faptul că fenomenul de ‚continuitate’ a reprezentat o frână majoră în eforturile de a întemeia o comunitate politică democratică. Vechile reflexe leniniste au continuat să inspire din partea noilor diriguitori comportamente intolerante, paternaliste şi autoritariste”.