Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:45 0:00
Link direct

Nu a fost deloc întâmplător că Stalin condamna în 1948-’49 practic 80% dintre membrii Academiei de Științe Agricole a Uniunii Sovietice. În 1948, genetica sovietică se afla la egal cu cea americană din punctul de vedere al dezvoltării științifice. Într-un faimos discurs din 1948, ideologul-șef al stalinismului, Andrei Jdanov, denunța genetica drept o știință reacționară şi burgheză. Are loc o sesiune a Academiei de Științe a URSS şi câțiva dintre cei mai mari geneticieni ai lumii încearcă politicos să-şi apere disciplina. Sunt forțați practic să se supună ordinului partidului, în final sunt deportați şi, mulți dintre ei, executați. Atacul este condus de șarlatanul Trofim Lîsenko și de politrucul marxist Isaak Prezent. De ce a existat o asemenea problemă cu genetica? Pentru că ea se opunea marxismului, contrazicea teoria transformismului universal, deoarece refuza să accepte că trăsăturile dobândite de anumite exemplare ale unei specii se pot transmite pe cale genetică. Cu alte cuvinte, educația socialistă nu se putea transmite genetic. Primul lucru pe care îl susține însă întreaga construcție a sistemului totalitar este că poate construi Omul Nou. Genetica se opune deci marii transformări a conștiinței umane şi este în consecință condamnată. Filosofic vorbind, la baza marxismului se află ideea revoluției antropocentriste prin care laboratorul social transformă în mod radical progresist individul şi societatea, iar aceste trăsături dobândite pot fi transmise genetic din generație în generație. În acest mare proiect s-a situat şi sinistrul experiment de la Pitești: deplina spălare pe creier, condiționare totală a individului şi transformarea lui în subiect absolut al statului totalitar.

Un alt element asupra căruia doresc să mă opresc este problema totalitarismului ca formă nouă de politic. Nu vom înțelege niciodată secolul XX dacă nu acceptăm că bolșevicii, odată cu scindarea social-democrației ruse, inventează un partid de tip nou, partidul avangardă. Este de ajuns să ne amintim de celebrul citat dintr-unul din liderii bolșevici care, după expresia engleză „right or wrong, it’s my country”, a afirmat „right or wrong, it’s my party”. Nu este vorba de oricine, ci de Lev Troțki, numărul doi al partidului bolșevic în 1923. Partidul apare ca încarnare a proletariatului, instrument al salvării personificate, Prometeu modern ș.a.m.d. Leninismul provine, prin urmare, din întâlnirea dintre o tendință autoritară a marxismului şi hybrisul istoric. Lenin este ascetul revoluționar, iacobinul secolului XX. Nu puțini analiști ai acestui fenomen au remarcat că pentru bolșevici existența personală era un sub-semn al existenței partidului, iar viața partidului prevalează asupra vieții fizice. Chiar sinuciderea, cel mai personal dintre actele umane posibile, avea doar o semnificație politică pentru bolșevici. Când, în 1937, Sergo Ordjonikidze (vechi colaborator al lui Stalin, la acea vreme comisarul poporului pentru industria grea) se sinucide, Stalin spune: „Iată şi altă trădare”. La fel, sinuciderea prietenului lui Buharin, Mihail Tomski, fost membru al Biroului Politic din timpul lui Lenin, lider al sindicatelor în anii ’20, este subiect de persiflare și ponegrire. Nu disperarea, ci lașitatea e privită (și osândită) ca rațiune a acestui gest. Suicidul devine astfel doar o altă formă de trădare a partidului. În cazul Nadejdei Allilueva, propria sa soție, Stalin vede o trădare politică și personală.

În nazism nu s-a pomenit ca victimele lui Hitler să îl slăvească pe acesta. Victimele bolșevice ale lui Stalin însă l-au glorificat: nu se mulțumesc să fie victime, trebuie să îl şi glorifice pe tiran. Într-o scrisoare adresată lui Stalin înainte de a fi executat, Nikolai Ivanovici Buharin îi mulțumește acestuia pentru „angelica lui răbdare”! Instituția criticii şi autocriticii au funcționat ca forme moderne ale sadomasochismului, critica fiind sadism iar auto-critica, expresia masochismului. Tot Buharin, la 10 decembrie 1937, scrie din celulă, următoarea scrisoare: „Mă pregătesc să plec în această vale a plângerii şi nu am în mine nimic altceva în raport cu tine, cu partidul şi cu cauza decât o mare şi nesfârșită dragoste. Adio pentru totdeauna şi amintește-ți cu drag de al tău nefericit – N. Buharin”. Este condamnat la moarte şi executat în martie 1938, iar Stalin păstrează această ultimă scrisoare în sertarul său personal. La 3 februarie 1940, celălalt Nikolai Ivanovici (Ejov), șeful NKVD-ului până la numirea lui Lavrenti Beria, este arestat de Stalin. Fusese aclamat la Congresul al XVIII-lea din 1939, ajunsese să creadă că fără el statul sovietic s-ar prăbuși. Nu recunoaște crimele de care este acuzat, însă acceptă stoic verdictul, declarația sa încheindu-se: „Spuneți-i tovarășului Stalin că voi muri cu numele său pe buze!”

Un fenomenolog francez, grec la origine, Kostas Axelos, vorbea despre „la pensée planétaire”. Marx întrunește calitățile filosofilor planetari care gândesc în termenii grandorii istorice. Dar impunerea unei astfel de scări conceptuale face ca adevărurile factuale să devină cel mult secundare. Atracția exercitată de doctrina marxistă decurge din structura metaforică profundă, ceea ce Alvin Gouldner a numit „matricea paleosimbolică” a acestei filosofii. Este vorba, mergând pe linia analitică propusă de Karl Popper, despre tensiunea dintre dimensiunea profetic-oraculară şi aceea pozitivist-scientistă a marxismului.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:14:19 0:00
Link direct

Marxismul este o revoltă împotriva moralității burgheze, mai mult, împotriva celei iudeo-creștine. Ateismul se află în chiar inima acestui proiect ce divinizează o umanitate definitiv emancipată. Pe scurt, religiile seculare sunt anti-religii. Ele plasează salvarea umanității în această lume, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, sub forma unui ordin social ce urmează a fi inventat. Toate marile teme ale religiei creștine – căderea, fericirea originară, regăsirea, ispășirea, subiectul mesianic – se regăsesc în mitul istorico-escatologic al marxismului. Religiile seculare sunt narațiuni cu pretenții mântuitoare. Nu voi intra iar în detalii, recomand cartea tradusă la Humanitas despre religiile politice scrisă de marele gânditor german, emigrat în Statele Unite în anii barbariei naziste, Eric Voegelin.

Al treilea punct al argumentației mele este mistica revoluției. Mă refer la principiul fraternității, la mitul sfârșitului oricărei forme de injustiție. Acestea sunt aliniamentele utopiei colectivist egalitare, tot atâtea subiecte de fascinație pentru militanți, în special pentru intelectualii revoluționari, specie care ar merita un subiect de prezentare de sine stătător. Care a fost utopia care i-a atras pe intelectuali, care a fost starea psihologică oferită de comunism care a făcut ca intelectualii să se arunce în aceste proiecte? Un exemplu excelent al amoralității şi fanatismului angajamentului unor intelectuali pentru cauza comunistă este cel al lui Pablo Neruda, cunoscutul poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1971). A fost celebrat de toate cercurile stângii internaționale, uitându-se faptul că, în anii ’50, fără vreun pistol al KGB-ului la tâmplă, a scris voluntar nenumărate ode pentru Stalin, NKVD, etc.

Care este curentul care atrage această pasiune a intelectualilor către comunism? O spune un poet polonez trecut întâi prin pasiunea comunistă, apoi prin lagărele Gulagului, Alexander Wat, în lungul său dialog cu Czesław Miłosz: „Comunismul a dovedit cât de greu este să te desparți de propria tinerețe, când acești ani au fost un fel de zenit, o perioadă de altruism, anii unei existențe frumoase […] Unul dintre atuurile partidului comunist […] își are originile în atomizarea specifică societăților moderne care este contrapusă ofertei comuniste a sectei fraternale, a fraternității şi ilegalității sectare (la delinquenca settaria)… Fraternité ou la mort – totul începe cu fraternité. Era clar că niciun alt partid şi nicio altă biserică nu ofereau așa ceva […] Biserica comunistă a avut înțelepciunea, precum comunitățile creștine timpurii, de a se fundamenta pe celule unde fiecare se știa cu fiecare şi unde toți se iubeau. Şi căldura, dragostea mutuală care exista în acea mică celulă înconjurată de o lume ostilă, a produs o foarte puternică comuniune”. Fraternitatea despre care vorbesc Wat sau Malraux are însă la bază o redefinire a milei cu scopul de a elimina ceea ce este perceput drept suferință inutilă. Dar, așa cum a accentuat tot Alvin Gouldner, pe parcursul acestui proces „condiția umană a fost respinsă în numele condiției istorice.” Generații de intelectuali marxiști s-au grăbit să-şi anihileze demnitatea şi autonomia în această cursă apocaliptică pentru obținerea certitudinilor ultime. Întreaga tradiție a raționalismului sceptic occidental a fost sacrificată pe altarul unității în crez, sub impactul iluminării aduse de la Kremlin. Epoca rațiunii a culminat în universul înghețat al terorii raționalizate.

Fascismul şi comunismul propun propriile utopii comunitare, bazate pe ipoteza clasei alese. Ceea ce se promite şi ceea ce rezultă se află în șocant contrast, de unde şi teza lui Kołakowski pe care încerc să o dezvolt constant despre rolul diavolului istoriei. Ani de-a rândul, numeroși intelectuali au trăit cu ideea că există o promisiune care a fost cumva trădată în practica istoriei. Comunismul se întâlnește cu o importantă problemă etică, sau, mai degrabă, cu absența unei filosofii etice din propriul corp de idei. Așa cum spunea Albert Camus, niciunul dintre relele denunțate de totalitarism nu este mai rău decât totalitarismul însuși: este un principiu care trebuie avut în vedere. Sigur că relele există, dar niciunul dintre defectele care pot fi denunțate în raport cu societățile non-totalitare – inegalitatea, crizele economice, bigotismul, etc. – nu este mai rău decât ce se petrece după venirea totalitarismului la putere.

Un alt element care trebuie luat în considerare este voluntarismul sau cultul voinței în ambele sisteme. Să-l numim voluntarism utopic. Într-o faimoasă declarație a lui Stalin din 1928, acesta spunea: „Pentru noi, bolșevicii, nu există fortăreață pe care să nu o luăm cu asalt”. Avem aici ambele teme: bolșevicii s-au considerat întotdeauna o fortăreață asediată. Ceaușescu însuși folosește din plin acest punct de vedere în ultimul său discurs televizat. Pe de altă parte, apare mitul capacității de a transforma totul: bolșevismul este o formă de transformism universal, spre a relua conceptul lui Robert C. Tucker. Asaltul permanent, stahanovismul, expedițiile polare, Pașa Anghelina, Papanin, mai târziu sputnikul – tot atâtea simboluri ale acestei stări de perpetuă excitație propagandistică. Cartea lui Karl Schlögel despre „Moscova, 1937” este o lectură esențială în acest sens.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG